vineri, 30 septembrie 2011

Lectii de supravietuire: cum sa te salvezi dintr-un cutremur ?

Ofer o perspectiva interesanta cu acest articol despre modul in care te poti salva de la un cutremur, deoarece demonteaza toate lucrurile cunoscute de noi pana acum.
Intregul concept de supravietuire in caz de cutremur se bazeaza pe existenta triunghiurilor vietii, titlu adoptat si folosit de catre Doug Copp, seful echipelor de salvare si manager al dezastrelor in cadrul ARTI (American Rescue Team International), cea mai experimentata echipa de salvare din lume. Doug a intrat in 875 de cladiri colapsate, a lucrat in echipe de salvare din 60 de tari si a infiintat la randul sau echipe de salvare, a fost expert UN in caz de dezastre si a participat la toate dezastrele majore din lume incepand cu 1985, cu exceptia celor simultane.
Prima cladire in care Doug a intrat dupa un cutremur a fost a unei scoli din Mexico City in 1985. "Fiecare copil era sub banca sa. Fiecare copil a fost strivit pana la os. Acestia puteau supravietui doar ghemuindu-se langa banca pe aleea dintre banci. Arata obscen, inutil si ma intrebam de ce copii nu se afla intre mese. Pe acea vreme inca nu stiam ca li s-a spus tuturor sa se adaposteasca sub ceva."

Informatiile de mai jos iti pot salva viata. Indiferent ca te afli intr-o zona expusa cutremurelor sau nu, in vremurile in care activitatile seismice sunt in crestere, iar oamenii calatoresc foarte mult, nu se stie niciodata cand vei avea nevoie sa te folosesti de aceste informatii vitale, atat pentru tine cat si pentru cei dragi.
Pe baza "Triunghiului Vietii" s-au facut mai multe documentare incepand cu anul 2004 (cautati "Triangle of Life"), acestea avand rolul de a furniza informatiile corecte despre ce e de facut in caz de cutremur, demontand rand pe rand vechile indemnuri spuse de atatea ori pe la televizor si peste tot, indemnuri care dupa cum vom afla nu fac altceva decat sa asigure moartea sigura a persoanelor care apeleaza la ele.
Experimentele facute in conditiile identice cu ale unui cutremur, facute de echipele lui Doug au demonstrat ce anume te salveaza si ce anume te omoara in caz de cutremur. In toate aceste experimente cat si la fata locului in cazul dezastrelor deja consumate s-a demonstrat aparatia triunghiurilor vieti care salveaza viata oamenilor pana la un procent de chiar 100 % in unele cazuri.

1) Toti cei care se ascund sub diferite obiecte atunci cand cladirile se prabusesc vor fi striviti de moarte - de fiecare data, fara exceptie. Oamenii ce se baga sub diferite obiecte, cum ar fi birouri sau masini, sunt intotdeauna striviti.

2) Pisicile, cainii si copii mici in mod natural au tendinta sa se inghemuiasca in pozitie fetala. Ar trebui sa faceti la fel la un cutremur. Este un instinct natural de salvare si de supravietuire. Puteti supravietui intr-un spatiu foarte mic. Puneti-va langa un obiect, langa sofa, langa un obiect voluminos ce se va comprima putin, lasand in urma un spatiu gol langa el. Aceste spatii sunt triunghiurile vietii.

3) Cladirile din lemn sunt cele mai sigure tipuri de constructie in cazul cutremurelor. Motivul este simplu: lemnul este flexibil si se misca impreuna cu forta cutremurului. Daca o cladire din lemn se prabuseste se creeaza mari spatii de supravietuire. Totodata aceste cladiri sunt mai putin concentrate, deci greutate de strivire mai mica. Cladirile de caramida se vor sparge in caramizi individuale. caramizile cauzeaza multiple rani insa strivesc mai putin corpul fata de bucatile de ciment.

4) Daca te afli in pat in timpul noptii si se produce un cutremur, doar rostogolestete din pat. Un spatiu sigur va exista langa pat undeva. Hotelurile ar putea sa asigure o rata mult mai mare de supravietuire, doar prin plasarea unui semn pe fiecare usa spunand ocupantilor sa se ghemuiasca pe jos langa capatul patului in cazul unui cutremur.

5) Daca apare un cutremur in timp ce te uiti la televizor si nu ai posibilitatea sa iesi usor pe usa sau geam, atunci intinde-te pe jos langa sofa sau un scaun mare si gemuieste-te in pozitia fetala.

6) Oricine se adaposteste sub tocul usii in timpul unui cutremur si cand cladirea se prabuseste - va muri. Cum ? Daca stai sub usa si tocul usii pica in fata sau in spate vei fi strivit de tavanul de deasupra. daca tocul se misca in lateral vei fi taiat in 2. In ambele cazuri esti omorat.

7) Nu mergeti niciodata pe scari. Scarile ofera momente diferite de frecventa (ele se balanseaza separat de restul cladirii). Scarile si conexele se lovesc continuu intre ele pana cand va avea loc o cedare structurala a acestora. Oamenii ce sunt prinsi pe scari inainte ca acestea sa cada sunt ciopartiti de bucatile acestora. Mutilarile facute astfel sunt oribile. Chiar in cazul in care cladirea nu colapseaza, stati departe de scari. Acestea sunt cele mai predispuse parti ale cladirii in a fi afectate. Chiar daca ele nu s-au prabusit in cazul cutremurului, ele pot sa colapseze ulterior datorita supraincarcarii cu oamenii ce vor sa iasa panicati. Acestea ar trebui intotdeauna verificate pentru siguranta, chiar daca restul cladirii nu e afectata.

8) Stati aproape de peretii exteriori sau chiar pe fata exterioara a acestora daca e posibil - este mult mai bine sa fii inafara unei cladiri decat in interiorul ei. Cu cat va aflati mai in interior cu atat pericolul de a se bloca ruta de scapare e mai mare.

9) Oamenii prinsi in interiorul vehiculelor sunt striviti cand drumul cedeaza si afecteaza masinile, e exact ce s-a inamplat pe Nimitz Freeway. Victimele cutremurului din San Francisco au stat toate in masini. Ele au fost ucise. Ar fi putut supravietui iesind afara si intinzandu-se langa masini. Toate masinile strivite au avut spatii de salvare create de cate 3 picioare inaltime, imediat langa ele, cu exceptia masinilor ce au avut coloane picate direct peste ele.

10) Am remarcat in timp ce patrundeam in cladiri prabusite ale unor publicatii de ziar si alte birouri cu multa hartie, ca hartia nu se compacteaza. Spatii mari se creaza in jurul unor mormane mari de hartie.

joi, 29 septembrie 2011

O zi intensa de chemtrails in Timisoara !

Astazi a fost dupa parerea mea apogeul stropirii de chemtrails peste orasul Timisoara. Niciodata nu am vazut atata intensitate si perseverenta pana acum. Desi saptamana trecuta am remarcat de asemenea o activitate intensa peste jumatate Ungaria (Gyor- Budapesta) si sa miram ce desfasurare de forta este necesara pentru a acoperi o astfel de portiune de peste 100 de km aproape concomitent. Revenind la Timisoara, a durat aproape toata ziua, cel putin de la ora 11 pana la ora 20 seara cand am observat ultima dara alba si urata peste cerul deja semi-intunecat.
Pana si darele mi s-au parut mai intense si mai groase ca pana acum, iar aerul a ramas imbacsit prin combinarea soarelui, ce se dorea a fi unul frumos de toamna, cu mazga chimica aruncata in zare.
Din pacate am avut de alergat astazi si deci de stat in aer liber, iar inhalarea acestui aer mi-a creat o senzatie de greata la stomac ... din nou, mai mult mental decat fizic. Insa respirand si pe gura la finalul antrenamentului am simtit si o oarecare senzatie de fierbinte si arsura la nivelul palatului din cavitatea bucala, dar si uscaciune in cavitatea nazala. Nimic alarmant, insa sesizabil daca esti atent. In plus mi-am controlat mult mai greu respiratia, obosind mai repede ca de obicei.
Cat despre privelistea cereasca de apus, aceasta a fost pe cat de superba pe atat de trista stiind astazi cauza. Imi amintesc ca acum cativa ani ma minunam de aceste apusuri de soare atipice in Romania, cu nuante de aureola boreala, ceva ce nu exista inainte. Insa atunci erau mai rare si nu aveam habar de cauza si nici curiozitatea de a afla. Insa astazi am avut timpul necesar sa observ transformarile din timpul zilei si sa le conectez de activitatea intensa din cer. Acel albastru azur catre sters prin care nu se mai vede albastrul intens si adanc al noptii, acei nori stralucitori cu toate nuantele de roz si violet in ele ca niste neoane, toate acestea par a fi acum doar reflectia acelor particule de barium si aluminium (cele mai cunoscute) si nimic mai mult. Astfel ce credeam initial ca era doar o opera de arta naturala, superba si magica pictata de cer, astazi nu e altceva decat un panou reflectorizant, artificial, creat cu ajutorul acestor dare chimice si metalice. Oare pana cand si oare unde vom ajunge in acest ritm, deoarece nimeni nu da socoteala si nici un raport despre ele, desi toata lumea le vede. Intre timp insa cerul nostru se schimba, bolile respiratorii, ale senilitatii se agraveaza si se multiplica, nu avem nici o idee despre scop si consecinte, dar le inghitim zilnic.

miercuri, 28 septembrie 2011

Lucrurile spuse pe fata de un trader. La BBC ?


Goldman Sachs conduce lumea, iar zona euro este pe punctul sa se prabuseasca, sunt declaratiile soc ale trader-ului independent Alessio Rastani.
“Nu este momentul acum sa mai credem ca guvernele europene vor pune lucrurile in ordine.
Nu guvernele conduc lumea, ci Goldman Sachs face acest lucru, iar aceste companii nu se gandesc la planurile de salvare europene si nici la fondurile internationale”, a declarat Rastani intr-un interviu pentru BBC.

Potrivit acestuia, lumea ar trebui sa se pregateasca pentru inevitabil – economii ale milioanelor de oameni vor disparea in mai putin de un an.
Trader-ul spune ca oricine poate castiga din bursa in aceasta perioada, fara sa fie neaparat trader, insa trebuie sa invete cele mai importante tehnici de a profita de o piata in cadere.
De aceea, Rastani sfatuieste oamenii sa-si asigure bunurile si sa actioneze.
In opinia sa, cel mai mare risc pe care si-l pot asuma oamenii in acest moment ar fi sa nu actioneze

“Aceasta criza economica este ca un cancer. Daca stam si asteptam ca sa treaca, la fel ca si cancerul, se va agrava pana cand va fi mult prea tarziu pentru salvare”, a subliniat Rastani.
Frica instalata din cauza fragilitatii economiei europene s-a pronuntat in ultimele doua saptamani.
Temerea ca regiunea ar putea reintra in recesiune si ar putea afecta economia globala, au dus la fluctuatii pe pietele bursiere.
Cu toate acestea, in ciuda sentimentelor pesimiste ale investitorilor si brokerilor, factorii de decizie ai zonei euro continua sa grabeasca reformele.
In prezent, acestia vor sa sprijine economia euro cu 440 de miliarde de euro dupa ce au fost criticati de China si SUA fiindca au permis crizei din Grecia sa faca ravagii la nivel mondial.

“Prabusirea va fi o veste buna pentru traderi”, a precizat Rastani.
“Noua brokerilor nu ne pasa de redresarea economiei europene, deoarece meseria noastra este sa facem bani din asta.
Personal, visez la asta de 3 ani. Ma duc la somn in fiecare seara cu gandul la o noua recesiune. Poate ca nu stiti, insa Marea Recesiune din anii ‘30 nu a avut la baza doar o prabusire a pietei, ci au fost oameni care au profitat de pe urma acelei situatii.
Cred ca oricine poate face acest lucru, nu este o oportunitate rezervata elitei sau celor care lucreaza la bursa, ci este o sansa pentru toata lumea.
“Atunci cand piata e blocata, daca stii ce sa faci, daca ai planul pus la punct, poti iesi invingator si poti castiga o multime de bani din asta”, a mai spus brokerul.
Potrivit acestuia, strategiile de headging si investitiile in certificate si obligatiuni de trezorerie sunt doar cateva modalitati de a obtine bani in astfel de perioade.
Preluat prin gandeste.org

luni, 26 septembrie 2011

Interviu cu Nigel Farage despre situatia actuala

Nigel Farage revine in stilul sau caracteristic de a spune lucrurilor pe nume - intr-un interviu pe King World News, in momente extrem de fierbinti pe piata cand criza din zona euro domina si cand toate semnalele par a duce catre un nou Lehman Brothers dupa spusele lui James Turk.

Nigel explica tot ce se intampla acum printr-un singur cuvant - PARALIZIE.
"Au pus impreuna  o moneda si o Uniune a unor tari totalmente nepotrivite intre ele. Simpla idee ca Grecia si Germania pot exista impreuna sub aceleasi reguli monetare a fost mereu o gluma proasta din punctul meu de vedere. Insa acum suntem intr-un moment critic in care grecii au fost salvati - de 2 ori; portughezii - o data; irlandezii - o data; acum avem indicatori similari pentru  Italia (a 3-a economie ca marime europeana). Situatia este foarte grava, iar acum cei care cred in aceasta Uniune fac tot posibilul ca aceasta sa se transforme intr-un Uniune a Datoriilor, care implica faptul ca fiecare neamt ce lucreaza sa ia in carca o mare parte din datoriile grecilor. Iar asta cauzeaza in mod nesurprinzator o revolutie democrata. Iar Angela Merkel se afla intr-o pozitie imposibila, pentru ca daca pe de-o parte isi intoarce mana catre UE si salveaza Grecia va innebuni opinia publica germana; pe de alta parte daca spune ca ajunge si s-a saturat iar Germania va reveni la marca va fi vazuta ca o europeanca rea. Iar toti cei care mai cunosc istorie stiu ca germanilor nu le place deloc sa fie numiti europeni rai. Asa ca avem paralizie si suntem asa de aproape de a scapa aceasta situatie complet si iremediabil de sub control. 

Toate aceste pachete de salvare sunt pana la urma neconstitutionale conform Tratatului UE si in fond Germania nu ar avea cum si de ce sa agreeze aceste pachete de salvare a tuturor acestor datorii, fara ca in prealabil sa aiba loc o dezbatere si votare pe tema asta in cadrul Bundestag din Parlamentul German. Deci subiectul e fierbinte in Germania, iar pretul disputat este pierderea democratiei germane in favoarea salvarii altor tari din UE. 

In Finlanda si Olanda deja se simt schimbari majore dinspre public, a favorizarii partidelor similare cu al meu, partide independente ce devin populare in Europa nordica. 

Aceasta propaganda de a salva Grecia prin mai multi bani dati ca si datorie nu e nicidecum o salvare, ci o intemnitare. 
Hai sa ne gandim la asta: intr-o seara ajung in aeroportul grecesc intr-un avion mare un reprezentant al FMI, unul din partea Comisiei Europene, unul de la Banca Centrala Europeana - acestia apoi preiau sarcinile primului ministru grec care devine total submisiv, ei ii vor spune ce sa taxeze, ce sa cheltuie etc. Asta nu e altceva decat submisie totala unei dictaturi, asta din partea unei tari ce a inventat democratia la inceputuri. Nu poti sa tratezi oamenii asa, iar pastrarea Greciei in spatiul UE poate duce la mari revolutii si nu exagerez deloc. 

Variante posibile:
1. Grecia, alaturi de Portugalia si poate chiar Irlanda vor parasi euro; iar asta va duce la ramificatii precum e cazul cu bancile frantuzesti ce au virat sume uriase pentru Grecia si nu se poate exclude o renationalizare a acestora. Asta e varianta cea mai soft.


2. Austria, Germania, Olanda si Finlanda vor spune "ajunge, noi nu mai suntem pregatiti sa continuam cu asta in cadrul UE", se vor retrage si isi vor forma propria moneda. Si desi economic aceasta varianta e una buna pentru ele, politic insa e foarte putin probabil.

3. Continuam sa mergem si sa acordam imprumuturi ca si pana acum, Merkel nu va putea lua o decizie clara, iar evenimentele din piete vor prelua controlul si situatia va fi de asa natura incat nu se va mai putea controla, deja vedem asa ceva pe piete, apoi Italia se va alinia problemelor si atunci s-a cam terminat. 

NU pot sa va spun care din cele 3 variante se va indeplini insa presimt ca piata mondiala la cum se comporta deja astazi duce cumva catre varianta numarul 3. 
Acum situatia pietelor si cea bancara se vede cu ochiul liber, insa momentul in care o tara precum Grecia va fi in default va deveni oarecum dovada ca banci precum cele ce au dat toate acele imprumuturi nu-si vor mai vedea banii inapoi si asta va destabiliza sistemul bancar si increderea ramasa in ele. 
Eu cred ca defaultul Greciei, Portugaliei si posibil ca si al Irlandei este ceva inevitabil, insa apoi cum se va gestiona asta e greu de prezis. Avand in vedere ca sume uriase de la contribuabili s-au turnat in banci pentru a le mentine pe linia de plutire, un astfel de default ar duce la o impovarare si mai mare. Cine va fi capabil si va lua astfel de masuri si cum va reactiona populatia este greu de prezis si sincer nu stiu. Suspectez insa ca la un moment dat vor apare banci nu din acelea "prea mare ca sa pice" ci "prea mare ca sa acorde bani". Cred ca asta nu e imposibil, ca o banca din asta sa iti spuna intr-o zi ca nu iti va mai da nici un ban inapoi. 
Cat despre aur, desi avem acum o corectie mare dupa o crestere parabolica, toti cei care sunt constienti de aceste zile ar trebui sa cumpere aur pentru ca nu stim ce ne asteapta economic. Consider ca partea cea mai grava inca nu a inceput, iar cand ea va incepe ar putea impinge pretul aurului la cote neimaginabile momentan in cifre."

joi, 15 septembrie 2011

Lumea financiara tulburata de atata insecuritate si manipulare coordonata

O noua zi fierbinte pe burse, toate aceste suferind nimic altceva decat o disperare majora din partea economiilor lumii. Faptul ca bursele nu mai sunt predictibile si nu ofera nici minim de siguranta nu mai este un secret in ultima vreme pentru nimeni in domeniu. O piata care nu mai este libera si in care disperarea pluteste in aer nu face nimic altceva decat sa transforme economiile lumii intr-un mare casino. La toate acestea se adauga si faptul ca mai nou se fac interventii peste noapte sau cresterea marginilor, sau taxari suplimentare sau tot felul de chichite care transforma bursa intr-un adevarat cosmar pentru oricine. Numai ca aceste burse nu sunt simple instrumente sau jocuri, ci ele afecteaza in mod direct economia oricarei tari din lumea asta, in mod brutal, imprevizibil si fara nici o avertizare adesea.

Ultima gaselnita de a face ceva este jonctiunea coordonata de astazi dintre FED-ul american, Banca Angliei, Banca Japoniei, Banca Centrala Europeana si Banca Nationala a Elvetiei, care au pus la cale asigurarea unei lichiditati a dolarului pe piete. O astfel de actiune coordonata e intr-adevar semnificativa. Ratele dobanzilor de peste noapte au tot crescut in cadrul bancilor in ultimele saptamani aratand reticenta bancilor de a se mai imprumuta in conditiile unor lichiditati scazute. Astfel actiunea de astazi indica faptul ca problema lichiditatii bancare devine o problema majora, motiv pentru care si criza inceputa cu Lehman Brothers s-a exacerbat in halul in care a facut-o. Deprecierea dolarului in aceste conditii pare inevitabila, depinzand si de intalnirea FED-ului de saptamana viitoare.


luni, 12 septembrie 2011

Un eseu interesant - Neocolonizarea Romaniei prin metode neoliberale, aplicata acum in lumea araba si maine in lumea intreaga

La sfârşitul anului trecut, pe 30 decembrie 2010, Ministrul român de Externe, vizibil iritat de decizia greilor Europei de a amâna, sine-die, aderarea noastră la spaţiul Schengen, se întreba retoric: "ce tip de balet" ar trebui să facă România pentru a fi admisă în spaţiul Schengen, pentru că ţara noastră nu mai are nimic de oferit la privatizare".

"Ba mai aveţi !" a răspuns FMI-ul o luna mai târziu, când a obligat Guvernul României s-ă includă în noul acord obligativitatea de a privatiza şi ultimele perle care au mai rămas în coroana României, OLTCHIM, CEC Bank, TAROM şi Poşta Română, precum şi pachetele de acţiuni pe care le mai deţine la Petrom, Transgaz şi Transelectrica. Şi ca umilinţa să fie totală, în cadrul aceluiaşi acord, Guvernul României se obligă să liberalizeze preţurile la gaze şi energie electrică. Decriptat, acordul trebuie citit în următoarea cheie: voi, români, vindeţi-ne producţia şi transportul de energie şi lăsaţi-ne să creştem tarifele oricât de mult vrem noi, după modelul firmelor petroliere, al băncilor şi supermarket-urilor pe care le avem la voi în ţară. Vom continua, astfel, să exploatăm la maximum statutul vostru de cumpărători captivi, pe care noi vi l-am impus, obligându-vă să adoptaţi un simulacru de legislaţie anticartel şi de protecţie a consumatorului!”. Se pare că "baletul" a fost pe placul "partenerilor" noştri, în ultimele săptămâni poziţiile antiadmitere scăzând vizibil în intensitate şi find chiar înlocuite de semnale promiţătoare de intrare în spaţiul Schengen încă din cursul acestui an.

Ingerinţa FMI-ului în treburile interne ale României nu este singulară. Cu doar câteva luni în urmă, la solicitarea băncilor occidentale prezente în România, acelaşi FMI ne-a impus cu brutalitate, şi acelaşi Guvern român a acceptat cu supuşenie, anularea unor prevederi din Ordonanţa 50 ce urmăreau protejarea românilor de practicile înrobitoare ale bancherilor ce riscă să arunce, după modelul american, clasa mijlocie românească în neant.

Aceste două evenimente marchează un moment important cu semnificaţii triste. Este momentul când indiferenţa şi resemnarea cu care ne-am lăsat umiliţi în ultimii douăzeci de ani i-a convins atât pe stăpânii României cât şi pe colaboratorii lor locali să renunţe la camuflarea acţiunilor umilitoare de subjugare a acestei ţări. S-a marcat astfel oficializarea statutului de sat de iobagi al României când, atât stăpânul cât şi arendaşul şi argaţii lui, îşi manifestă conştient şi deschis statutul, nemaisimţindu-se obligaţi să menajeze eventualele ifose şi sensibilităţi de mare popor şi naţiune încercate, poate, până nu de mult, de unele dintre slugi.

Acestea sunt doar două dintre momentele care m-au decis, într-un final, să scriu acest eseu ce se vrea un îndemn la luptă împotriva destinului de colonie ce ne-a fost trasat de mai marii lumii, precum şi împotriva acţiunilor metodice şi bine programate de subjugare şi degradare a unui fost stat independent şi suveran, invidiat şi acuzat de multe bune şi rele până în urmă cu două decenii dar respectat de toată comunitatea internaţională.

Fie că ne place să recunoaştem sau nu, începând cu 1990, România nu a mai funcţionat ca un stat independent ci, mai degrabă, ca o colonie a cărei singură menire a fost să-şi pună toate bogăţiile şi activele la dispoziţia puterii colonizatoare, înţelegând prin acestea nu numai rezervele energetice, minerale, agricole si silvice, dar şi pieţele de desfacere, internă si externă, industria şi sistemul financiar bancar.

Nu au scăpat nici activele umane indigene care fie au fost transformate în mercenari ce vânează talibani pe câmpuri de mine la patru mii de km. de România (pe o solda de zece ori mai mică decât a unui soldat american), fie li s-a facilitat să lucreze în Occident pe salarii inferioare omologilor lor locali după ce au fost recrutaţi, printr-un clasic proces de "brains drain" (scurgere de creiere) colonial, furându-se astfel naţiunii române puţinii specialişti autotohtoni existenţi, medici şi ingineri, a căror pregătire ne-a costat pe toţi sume importante.

Numeroasele analize independente de mainstream-ul mediatic controlat de clasa politică, inclusiv eseurile publicate pe acest site, au demonstrat fără tăgadă raptul sistematic şi atotcuprinzător la care a fost supusă ţara noastră începând cu 1990, de aceea, în acest eseu, voi renunţa la abordarea sectorială detailată a dezastrului românesc.

În contextul precipitării evoluţiilor internaţionale, a valului de revolte declanşate în lumea arabo-islamică, acest eseu î-şi propune să analizeze procesul de subjugare a României şi a poporului român din perspectiva intereselor pe care elitele mondiale le urmăresc prin procesul de globalizare, obiectivele tactice şi strategice avute în vedere pentru realizarea şi securizarea acestor interese precum şi acţiunile declanşate de aceste elite pentru atingerea acestor obiective.

Pentru cei ce vor avea suficientă răbdare şi curiozitate, voi încerca să rezolv, cel puţin parţial, puzzle-lul complicat al evenimentelor internaţionale ale căror martori suntem, să antcipez posibilele scenarii pe care mai marii planetei le-au stabilit pentru România şi să vă sugerez acele soluţii de supravieţuire personală şi de salvare a identiţăţii ce ne stau la dispoziţie nouă, simplilor cetăţeni români dar şi co-planetarilor noştrii care se confruntă, sau urmează să se confrunte, cu probleme similare.

Voi demonstra că destinul poporului român nu este singular pe planeta Pământ ci, doar, poate mai dramatic datorită uşurinţei şi resemnării mioritice cu care tratăm cele mai grave ameninţări precum şi a apetenţei pentru trădare şi furt ce ne-a fost impregnată în fibra morală de secole de iobăgie. Am fost precedaţi şi vom fi urmaţi, mai devreme sau mai târziu, şi de alte popoare, toate urmând să se confrunte în final cu aceleaşi ameninţări menite să le omogenizeze, controleze si subjuge pentru a răspunde nevoilor şi intereselor câtorva semeni de-ai noştri ce se vor stăpânii planetei în mileniul trei.

Acest eseu nu este o pledoarie în favoarea teoriei conspiraţiei. Este o simplă prezentare a unui adevăr binecunoscut conform căruia oamenii cu interese şi filozofii de viaţă similare tind să se coalizează încearcând să acţioneze împreună asupra societăţii pentru a-şi apăra şi promova aceste interese şi filozofii.

Când aceşti oameni sunt cei mai puternici şi bogaţi oameni ai planetei, este de aşteptat ca să acţioneze în comun, la nivel global, pentru permanentizarea şi consolidarea poziţiilor, privilegiilor şi averilor, de dimensiuni globale, câştigate de-a lungul timpului. Iar cînd acţiunile lor riscă să intre în coliziune cu interesele altor grupuri de indivizi, care repreziintă 99,99% din populaţia globului, este de aşteptat ca aceste acţiuni să se orchestreze din timp, pe termen lung şi departe de ochiii, urechile şi înţelegerea acestei imense mase de potenţiali inamici. Mai bine spus, aceste acţiuni trebuie să fie organizate, planificate şi desfăşurate în secret, în mod conspirat.

Din această perspectivă şi din poziţia unui umil şi necunoscut militant pentru interesele generale şi perene ale speciei umane, în integralitatea şi universalitatea ei, încerc prin acest eseu să demantelez unele dintre aceste acţiuni şi să declanşez deşteptarea politică a semenilor mei, cel puţin a celor vorbitori de limbă română şi suficient de răbdători cu lungimea analizei.

În ciuda eforturilor depuse pentru epuizarea subiectului într-o singură postare, eseul se va întinde pe mai multe părţi datorită complexităţii fenomenelor prezentate şi nevoii de a asigura coerenţă analizei. Cu promisiunea că nu veţi regreta, vă rog să nu fiţi descurajaţi de lungimea lui şi să citiţi toate postările. Voi face tot posibilul să limitez împărţirea eseului în maxim 2-3 postări, iar intervalul dintre acestea să nu fie mai lung de o săptămână.

Rog înţelegere de la cititorii cărora unele pasaje şi informaţii li se vor părea arhicunoscute şi chiar plicticoase dar, acest eseu este destinat unui segment mai larg de cititori, nu numai persoanelor avizate. Includerea unor asemenea pasaje a fost impusă de nevoia unei argumentaţii logice accesibile şi unor cititori mai puţin informaţi.

Aceluiaşi deziderat de accesibilitate i se datorează simplitatea exprimării şi lexicul nepretenţios la care am apelat pe parcursul analizei.

Colonialism şi neocolonialism


De mii de ani oamenii s-au războit între ei pentru resurse, fie că erau alimente, metale preţioase, minereuri sau petrol, fie chiar semeni de-ai lor care, din postura de sclavi, erau folosiţi la munci sau ca războinici.

Dacă la început aceste resurse erau însuşite de cotropitorii învingători în urma unor campanii militare relativ scurte urmate de retragerea, împreună cu prada, în teritoriile de baştină, ulterior, popoarele agresoare au încercat să ocupe acele teritorii definitiv pentru a putea beneficia de aceste resurse în mod constant, continuu şi fără nevoia unor periodice intervenţii militare costisitoare şi riscante. Aşa s-au născut imperiile şi marile regate.

A doua jumătate a mileniului doi a reprezentat perioada în care marile puteri din Europa, beneficiind de forţe armate şi flote importante, au cucerit aproape întreg globul, transformând teritoriile ocupate în surse inepuizabile (pentru acea perioadă) de materii prime, alimente, metale preţioase şi sclavi. Aceste teritorii guvernate şi controlate de reprezentanţi şi, respectiv, de trupe trimise din metropolele ocupanţilor s-au numit colonii sau, în cazul teritoriilor ocupate de Turcia medievală, paşalâcuri.

Astfel, Regatul Unit al Marii Britanii, Spania, Portugalia, Olanda, Franţa şi Turcia au ocupat şi guvernat în nume propriu întregi continente sau teritorii din America de Nord, Centrală şi de Sud, Africa, Asia, Australia, Oceania şi Europa de Sud-Est, resursele extrase din aceste colonii reprezentând un factor important în avansul tehnologic si de civilizaţie înregistrat de Europa în faţa celorlalte continente. Principalii beneficiari ai acestor resurse erau suveranii imperiilor sau ţărilor colonizatoare împreună cu o mică clică de nobili şi afacerişti sub apanajul cărora s-au dezvoltat artele, ştiinţele şi, mai apoi, tehnologia industrială. Un caz special îl reprezintă Impreriul Rus, ale cărui teritorii ocupate nu s-au numit niciodată colonii deşi, exploatarea resurselor din aceste teritorii era similară cu ale celorlalte puteri colonizatoare. Motivul îl poate reprezenta campaniile exclusiv terestre in urma cărora ţarii şi împăraţii ruşi şi-au clădit imperiul,spre deosebire de capaniile preponderent navale care au stat la baza imperiilor coloniale create de puterile occidentale.

Au fost şi mari puteri care nu au participat la împărţirea planetei, fie pentru că au apărut mai târziu pe panoplia naţiunilor - cazul Statelor Unite şi Germaniei - fie au fost dezavantajate de lipsa de ieşire la mare şi, implicit, a unei flote care să le permită explorarea şi cucerirea unor teritorii îndepărtate - cazul imperiului Austro-Ungar.

Germania şi Austro-Ungaria au încercat, prin Primul Razboi Mondial, să-şi adjudece o parte din coloniile aflate în posesia adversarilor lor (Franţa şi Regatul Unit al Marii Britanii), în schimb, Statele Unite, ele însele pînă nu de mult o colonie şi promotoare a democraţiei şi libertăţilor individuale, s-au pronunţat şi au acţionat împotriva sistemului colonial.

Cele două conflagraţii mondiale ale secolului douăzeci, poziţiile divergente ale principalelor natiuni ale planetei privind colonialismul precum şi fenomenul ireversibil de emancipare a populaţiilor colonizate, au declanşat un puternic val de mişcări de eliberare din partea acestora, sistemul colonial prăbuşindu-se definitiv şi aproape total la începutul celei de a doua jumătăţi a secolului douăzeci. Obţinerea independenţei statale ale fostelor colonii, retragerea administraţiei şi a trupelor de ocupaţie prin care s-a exercitat timp de secole dominarea colonială, nu a marcat însă şi oprirea exploatării acestor teritorii de foştii colonizatori.

Ameninţate cu pericolul de a pierde resursele la care au avut acces, fostele puteri coloniale au fost nevoite să elaboreze un nou sistem de exploatare a acestora, mai rafinat şi neoficial, care, formal, să respecte noul statut de ţări independente al fostelor colonii dar, în fapt, să asigure continuarea practicilor coloniale de rapt şi exploatare. Aşa a apărut neo-colonialismul care este definit ca o continuare a modelului economic de colonialism după ce teritoriul colonizat a dobândit formal independenţă politică.

Începând cu a doua jumătate a secolului XX, neocolonialismul a devenit principala forma prin care statele occidentale au continuat să exploateze noile state independente din Asia de Sud şi Sud Est, America Latină şi, mai ales, Africa.

În esenţă, neocolonialismul se manifestă prin folosirea de către fostul stat colonizator a structurilor administrative şi relaţiilor umane locale, create şi fidelizate în lunga perioadă de ocupaţie, cu scopul de a continua exploatarea resurselor fostelor colonii în mod neoficial, sub acoperirea activităţilor de comerţ, a programelor de "reconstrucţie şi dezvoltare" şi a relaţiilor economico-financiare stabilite cu noul stat independent.

Un analist al fenomenului neocolonialismului, Frantz Fenon, arată că principalul motor şi susţinător al neocolonialismului este mica burghezie locală, educată şi influenţată de capitalele coloniale. Dornică de prosperitate materială şi putere, această clasă mijlocie a trădat interesele generale ale popoarelor din care face parte, reprezentând o adevărată coloană a V-a menită să continue, în folosul foştilor stăpâni şi cel personal, aplicarea practicilor colonialiste din trecut, de exploatare şi devalizare a resurselor naţionale.

Urmare a influnţei metropolelor sub a căror lungă influenţă s-au aflat, clasa politică şi afaceriştii locali din noile state independente s-au format cu puţine excepţii aproape în exclusivitate din rândul colaboratorilor şi urmaşilor colaboratorilor coloniştilor. Această realitate a permis, şi permite în continuare, efectuarea cu succes de către Occident a unui transfer injust de resurse dinspre fostele colonii, fapt ce justifică în bună parte starea de subdezvoltare cronică în care acestea se află şi în ziua de azi.

La începutul anilor 80', o singură zonă de pe planetă se mai afla în afara intereselor rapace ale Vestului: cea ocupată de statele comuniste. Venirea la conducera URSS a lui Mihail Gorbaciov, la mijlocul anilor 80', a marcat începerea procesului de disoluţie a regimurilor comuniste şi o imensa oportunitate pentru Occident de a declanşa acapararea pieţelor de desfacere şi a resurselor acestor ţări.

În pregătirea cuceririi Europei de Est, Occidentul, împreună şi cu complictatea URSS, a trebuit să elaboreze şi să pună în aplicare un sistem-cadru funcţional şi, preferabil, verificat în timp pentru exploatarea însemnatelor noi surse de materi prime şi active, materiale şi umane, eliberate de sub tutela şi protecţia naţional-comunistă a regimurilor totalitare.

În ciuda faptului că, în afara provinciilor din spaţiul ex-sovietic, nici unul din statele comuniste din Europa Centrală şi de Est de la începutul anilor 90’ nu funcţionau după modele şi principii coloniale, sistemul ales a fost neocolonialismul, adaptat la condiţiile concrete existente în noile state "democratice" precum şi la noile cerinţe impuse de globalizare.

După modelul practicat în Africa, pentru a înăbuşi din faşă orice opoziţie comună din partea noilor state "libere" ce s-ar fi putut coagula împotriva agresiunii economico-financiară a Occidentului, s-a început cu desfiinţarea pieţei comune CAER şi cu fărâmiţarea, sau ameninţărea cu dezmembrarea, unor state.

După cum susţine un important teoretician al neocolonialismului, Kwame Nkrumah, cel mai important factor de perpetuare a neocolonialismului a fost "balkanizarea" continentului negru, proces în urma căruia Africa a fost ciopârţită în zeci de unităţi administrative, fapt ce a afectat serios capacitatea statelor africane de a promova interese comune, continentale. Cooperarea regională a fost astfel neglijată, zecile de noi state africane fiind obligate să-si concentreze eforturile pentru rezolvarea problemelor interne.

În plus, la stabilirea teritoriilor care să compună noile state independente nu s-a ţiunut cont de zonele ocupate de numeroasele grupări etnice şi tribale ce populau continentul, linearitatea geometrică, perfectă de multe ori, cu care foştii colonizatori au trasat noile graniţe, fiind dovada divizării artificiale a acestor populaţii fapt ce a generat tensiuni şi chiar conflicte interminabile bazate pe deiferende teritoriale.

A fost astfel grav afectată unitatea şi cooperarea africană, singurele în măsură să combată neocolonialismul şi practicile dezbinatoare ale acestuia.

Exemplul jugoslav, cehoslovac precum şi al fostei Uniuni Sovietice, sunt dovezi că modelul african a fost folosit şi în cazul unor state fost comuniste convinse sau obligate prin forţă să se atomizeze. Tot ameninţarea cu destrămarea teritorială stă la baza legendei care încearcă să justifice obedinenţa excesivă a puterilor post-decembriste din România în faţa tuturor solicitărilor occidentale.

Faptul că, în acest moment, colaborarea bilaterala sau regională dintre ţările ex-comuniste din Europa Centrală şi de Est este practic inexistentă (cu excepţia grupului de la Visegrad care reprezintă mai degrabă o reînviere a acordului din 1335 semnat în oraşul cu acelaşi nume şi mai puţin o iniţiativă originală modernă), demonstrează că tehnicile neocolonialiste, de tipul dezbină şi stăpâneşte, aplicate cu succes de Occident în Africa, America de Sud şi Asia de Sud (vezi India-Pachistan: o singură colonie în trecut, două ţări în conflict în prezent) s-au dovedit viabile şi pe meleagurile noastre.

În ceea ce priveşte crearea şi activarea, în fostele state comuniste, a unei coloane a V-a prin intermediul căreia să se aplice politicile neocolonialiste, după modelul african sau asiatic prezentat de Frantz Fenon, Occidentul a trebuit să ia în considerare faptul că nici una dintre aceste ţări nu era, la momentul căderii comunismului, o colonie, ci, cel mult, state aflate sub o influenţă neocolonială sovietică.

Din acest punct de vedere, în acest moment, statele fost comuniste se împart în două categorii. Prima este compusă din cele aflate, la momentul căderii sistemului, sub control sau/şi dominaţie directă sovietică. Este vorba de statele care formau fosta URSS şi acele state membre ale Tratatului de la Varşovia "beneficiare" de trupe sovietice dislocate pe teritoriul lor, adică aceleaşi state care au compus forţa militară de intervenţie în Cehoslovacia în 1968.

A doua categorie este formată numai din două ţări: Yugoslavia şi România, adică, singura ţară comunistă europeană nemembră a Tratatului de la Varşovia (Albania pro-chineză nu conta) şi singura ţară membră a tratatului de la Varşovia care ieşise aproape complet de sub influenţa Moscovei, ultimele trupe sovietice părăsind teritoriul României încă din iunie 1958.

Nu mi-am propus să analizez în detaliu crearea şi activarea Coloanei a V-a în statele ce formează prima categorie, ceea a ţărilor care se aflau la acel moment sub influenţă sovietică. Cu excepţia Poloniei şi Cehoslovaciei, unde schimbările de regim s-au bazat în principal pe o mişcare sindicală şi, respectiv, o societate civilă cu puternice conexiuni occidentale, bine organizate şi foarte influente pe plan local, în celelalte state prezenţa fizică a armatei şi consilierilor URSS, influenţa exercitată de aceştia şi de numeroşii lor colaboratori locali, a fost determinantă în a asigura căderea paşnică, fără vărsare de sînge, a acelor regimuri.

În ceea ce priveşte cazul Jugoslavia, acesta s-a dovedit, la fel ca şi Irakul în urmă cu opt ani şi, acum, Libia, un avertisment pentru statele care ar îndrăzni să se opună neocolonialismului, o demonstraţie a modului în care, sub pretextul instaurării democraţiei şi a drepturilor omului, un imens aparat propagandistic, mediatic şi militar exploatează existenţa unor tensiuni culturale, etnice şi religioase pentru destructurarea unui stat şi eliminarea, inclusiv fizică (vezi Sadam, Milosevich şi, rămâne de văzut, Gaddafi) a conducătorilor care refuză să-şi predea ţările, de bună voie, Occidentului.

Ţara noastră, România, reprezintă cel mai de succes exemplu neocolonial din Europa de Est, rezultatele înregistrate, aşa cum le ştim cu toţii, depăşind cu mult cele mai optimiste aşteptări ale colonizatorilor.

Succesul înregistrat de neocolonialismul modern în România obligă la o analiză amănunţită a modului cum s-a constituit, activat şi dezvoltat forţele interne care s-au pus în slujba neo-colonialismului occidental.


Staliniştii de ieri, capitaliştii de mâine


În decembrie 1989, România era o ţară liberă şi independentă, cu o industrie şi o agricultură aflate în urma celor occidentale dar suficient de avansate pentru a aborda domeni de vârf (ex: aeronautică, energie nucleară, electronică, petrochimie, producţia de armament şi tehnică de luptă, etc) şi suficient de competitivă la export că să achite integral, până în aprilie 1989, toată datoria externă contractată în anii 70’. În plus, la momentul decembrie 1989, România avea rezerve valutare şi creanţe de recuperat din Orientul Mijlociu şi Africa de peste 10 miliarde de dolari, precum şi importante resurse - minerale, energetice, agricole şi silvice - cele mai mari din Europa Centrală şi de Sud Est.

Accesul nediscriminatoriu, al întregii populaţii, la cultură, educaţie şi sistemul de asigurare a sănătăţii, coroborat cu o natalitatea ridicată, inexistenţa şomajului şi un învătământ tehnic şi medical - profesional, mediu şi superior - dezvoltat, au creat un popor român viguros, ingenios şi competitiv, fapt demonstrat în multe domenii de activitate şi unanim acceptat şi respectat de comunitatea internaţională.

Din păcate, în timpul regimului Ceauşescu, românii nu s-au bucurat pe deplin de roadele muncii lor, dimpotrivă. Pentru a-şi apăra independenţa şi suveranitatea de rapacitatea practicilor înrobitoare ale grupurilor şi instituţiilor financiare internaţionale, Ceauşescu renunţase complet să mai apeleze la credite externe, fără să renunţe, însă, la planurile îndrăzneţe de dezvoltare a industriei şi infrastructurii. Acest fapt a făcut ca plusvaloarea produsă de români să nu se mai întoarcă la ei ci să fie direcţionată, aproape în întregime, către proiecte şi programe ale căror beneficiari urmau să fie generaţiile viitoare şi mai puţin cea contemporană. Acest fapt a făcut ca lipsurile materiale şi privaţiunile să se accentueze spre sfârşitul anilor 80’, dând naştere unei dizidenţe, mai mult tăcute, la adresa în special a lui N. Ceauşescu.


De frica că poporul său, înfrigurat şi consumând zahăr pe cartelă, să nu cadă pradă seducţiei exercitate de opulenţa occidentală, Ceauşescu a declanşat o amplă acţiune de izolare a românilor de realităţile din vestul Europei şi America de Nord. Asfel, la o cenzură mediatică şi informaţională aproape totală s-a adăugat o restricţionare acerbă a contactelor românilor cu exteriorul, în special cu Occidentul: puţini români plecau în străinătate; şi mai puţini români învăţau sau se perfecţionau pe meleaguri străine.

Nu este scopul acestui eseu să analieze impactul profund negativ al acestei politici în rândul populaţiei din Româmia, dar lipsa de legături cu ţara noastră a reprezentat un impediment şi pentru forţele neocolonialiste care aveau nevoie de simpatizanţi ai ideologiei capitaliste ca să producă schimbarea de regim fără a risca ca o nouă putere instalată la Bucureşti să iasă de sub controlul lor şi să intre sub controlul unor forţe naţionaliste opuse ideologic capitalismului.

Ceauşescu reuşise să prevină apariţia unui Havel sau a unui Valesa şi să facă imposibilă crearea unei armate de tineri educaţi în Occident cum găsim acum în Tunisia sau Egipt. În schimb, a neglijat şi tolerat activitatea şi influenţa politică a unui nucleu de vechi activişti PCR şi/sau rude ale acestora, simpatizanţi şi colaboratori, în anii 40', 50' şi începutul anilor 60', ai ultimului imperiu sub a cărui exploatare s-a aflat România: UNIUNEA SOVIETICĂ, adică chiar una din superputerile al cărei conducător a declanşat căderea comunismului.

Neocolonialismul occidental, aliat acum cu cel rus, putea aplica din nou reţeta descrisă de Frantz Fenon, numai că aceasta coloană a V-a ar fi urmat să fie formată nu din simpatizanţi ai capitalismului, ci de un grup de talibani comunişti, educaţi şi controlaţi de foştii colonişti sovietici, încă influent în rândul eşaloanelor inferioare de conducere a PCR în ciuda efectivului redus după 20 de ani de amorţire.

În ciuda încompatibilităţii ideologice şi a efectivelor reduse, acest grup s-a dovedit singura forţă internă capabilă şi doritoare să declanşeze schimbarea în sensul dorit de SUA şi aliaţii lor Occidentali. Dorinţa de a accede la putere, precum şi capacitatea organizatorică şi de manipulare a maselor învăţată la universităţile şi academiile lui Stalin, au făcut din acest grup partenerul ideal pentru răsturnarea regimului Ceauşescu.

În plus, obişnuinţa de a gîndi şi acţiona în spiritul Kominternist al anilor 40’-50', îi califica ca potenţiali promotori ai principiilor şi valorilor Globalizării şi integrării europene, mult mai eficienţi şi, cu siguranţă, mai docili decât persoane educate în perioada lui Ceauşescu ce s-ar fi putut virusa de propaganda naţionalistă promovată de acesta.

S-a ajuns ca, în mod paradoxal şi aparent nefiresc, forţele externe occidentale care au sprijinit căderea comunismului în România, fie că s-au numit SUA, Anglia sau Franţa, să colaboreze şi să se sprijine în acţiunile anticomuniste declanşate în România pe această structură talibană a PCR, asociată fundamentalismului comunist de tip stalinist, dusmanul declarat cel mai înverşunat al capitalismului. Este suficient să se analizeze discursurile, cuvântările şi cursurile politico-ideologice ţinute de membrii acestui grup în anii 50’ şi 60’, pentru a ne convinge de virulenţa câteodată extremă a atitudinii lor anticapitaliste din acea perioadă.
S-a demonstrat încă o dată că puterea corupe şi că puterea absolută (sau perspectiva obţinerii ei n.n.), corupe absolut.

Această trădare ideologică venită tocmai din partea celor care şi-au câştigat existentă şi carierele profesionale din impunerea comunismului, fie şi cu forţa, în rândul maselor, a fost prima din lungul şir de ironii care a marcat schimbarea regimului în România. Asfel, am asistat cum aceleaşi ţări occidentale - SUA, Anglia şi Franţa - care timp de un deceniu (1968-1978) l-au tratat cu toate onorurile pe antisovieticul Ceauşescu, au organizat şi pus în aplicare, împreună cu sovieticii şi agentura lor din România, căderea şi eliminarea fizică a acestuia, un deceniu mai târziu. A fost dovada cea mai puternică că ideologiile şi conceptele politice existente la sfârşitul mileniului doi, oricât de altruiste, morale şi umaniste ar părea, pălesc în faţa instinctlui primar de dominare, cucerire si exploatare a altor popoare.

Dominaţi de o ură viscerală împotriva regimului care le-a documentat trădarea şi activitatea filorusă, şi flămânzi după puterea de care au fost privaţi timp de 20 de ani dar pe care se considerau îndreptăţiţi să o deţină, acest grup de activişti de partid şi ofiţeri şcolarizaţi şi educaţi în URSS s-a dovedit mai util Occidentului decât cei mai înverşunaţi intelectuali pro-occidentali răsăriteni.

Modul în care acest grup şi acoliţii lui au cucerit şi şi-au consolidat puterea este unic în istoria omenirii înscriindu-se ca o capodoperă a manipulării şi conducerii maselor. Din acest motiv merită să-l analizăm.

Primele obiective pe care noua putere şi stăpânii ei din afară au fost nevoiţi să le realizeze imediat după căderea lui Ceauşescu au fost anihilarea totală a forţelor ce s-ar fi putut opune predării României intereselor străine precum şi protejarea, de un eventual oprobiu public, al membrilor PCR aflaţi în sfera de influenţă a noii conduceri, în special a celor din eşaloanele doi, trei şi patru, din rândul cărora urmau să fie selectaţi viitorii conducători ai noii administraţii.

Cea mai puternică opoziţie la adresa subjugării ţării noastre intereselor străine putea să vină numai de la serviciile de contrainformaţii, contraspionaj şi informaţii externe româneşti, singurele structuri care cunoşteau în mod nemijlocit acţiunile desfăşurate împotriva ţării noastre de Occident şi URSS, metodele şi mijloacele folosite de aceştia, în decursul anilor, împotriva României.

Datorită faptului că toate aceste structuri informative, ale căror atribuţii erau în principal apărarea statului român şi mai puţin a puterii politice comuniste, făceau parte din Departamentul Securităţii Statului, noua putere, cu susţinerea presei, a lansat, încă din timpul revoluţiei, acuzaţia că teroriştii erau membrii ai Securităţii. Culpabilizarea acestor structuri ca potenţiali teroristi a discreditat orice posibile informaţii pe care acestea le-ar fi putut furniza privind implicarea unor forţe străine şi a colaboratorilor lor interni în revoluţia română.

În plus, în ciuda lipsei oricărei dovezi care să-l încrimineze, atmosfera creată a permis şi justificat desfiinţărea întregului Departament al Securităţii Statului, inclusiv a direcţiilor de contrainformaţii şi contraspionaj. La reînfiinţărea lui sub numele de SRI, întregi unităţi dispăruseră împreună cu dosarele de urmărire informativă, cel mai notoriu caz fiind UM 110, adică exact unitatea de contraspionaj care avea în responsabilitate fostele ţări comuniste şi în care îşi aveau dosarele de urmărire membrii coloanei a V-a.

O altă manipulare care a avut ca scop justificarea epurării viitoarelor structuri de informaţii de profesioniştii patrioţi din timpul fostului regim, a fost alăturarea până la identificarea acestora cu torţionarii anilor 50’.

S-a demarat o campanie agresivă de discreditare a întregului aparat de securitate, prezentat ca un organ de represiune atroce care timp de 40 de ani a zdrobit dizidenţa ani-comunistă. Nu s-a făcut niciodată referire la rolul consilierilor şi politrucilor români şi sovietici care împânzeau şi chiar conduceau aparatul de securitate din acea perioadă, impunînd metodele şi mijloace KGB-ist staliniste celebre prin cruzimea lor.

Cât priveşte activitatea desfăşurată în perioada regimului Ceauşescu, Securitatea a fost prezentată , în integralitatea ei, ca principalul instrument de impunere şi susţinere a dictaturii. Nu s-a făcut nici o distincţie între activitaţile de contrainformaţii şi contraspionaj şi cea de poliţie politică, nu s-a prezentat nici un fapt pozitiv din activitatea fostei Securităţi, dimpotrivă, trădători români, dovediţi ca spioni ai unor puteri străine, au fost reabilitaţi şi transformaţi în eroi, vajnici dizidenţi împotriva lui Ceauşescu căzuţi victime ale poliţiei politice.

Toată această campanie de discreditare a Securităţii care a continuat şi după desfiinţarea acesteia, a făcut ca în primele luni după revoluţie, România să rămână fără nici un fel de apărare pe frontul invizibil al spionajului. A fost perioada în care principalele servicii de informaţii occidentale au zburdat nesupravegheate pe teritoriul României, realizînd capetele de pod necesare desăvârşirii cuceririi României.

Demonizarea fostei Securităţi a continuat pâna în zilele noastre şi a avut ca scop justificarea necesităţii epurarii tuturor ofiţerilor de contrainformaţii, contraspionaj şi de informaţii externe formaţi înainte de 1990 , diminuând capacitatea noastră de a contracara acţiunile politice, economico-financiare şi comerciale îndreptate împotriva României dinspre Occident. Faptul că în orice moment puteau fi eliminaţi pe motiv că au făcut parte din fosta Securitate, a diminuat mult capacitatea şi discernămintul acestora în culegerea şi exploatarea informaţiilor.

Epurarea din structurile de siguranţă naţională a profesioniştilor specializaţi pe spaţiile occidentale s-a efectuat concomitent cu eliminarea din preocupările serviciilor secrete române a ameninţărilor venite din Occident, fapt impus de integrarea noastră în structurile euro-atlantice în urma căreia inamicii de ieri s-au transformat în prietenii de azi.

Astfel, neocolonialiştii occidentali şi uneltele lor locale au realizat două deziderate importante: au făcut imposibilă orice activitate de identificare şi contracarare, prin mijloace şi metode specifice muncii de informaţii, a numeroaselor acţiuni ale intereselor occidentale îndreptate împotriva ţării noastre şi au concentrat activitatea acestor servicii pe terorismul internaţional şi alte pericole de sorginte răsăriteană, adică inamicii principali, de ieri, azi şi mâine ai serviciilor secrete occidentale.

Dar cea mai importantă acţiune de manipulare post-decembristă a fost folosirea demonizării Securităţii pe post de perdea de fum pentru ascunderea de ochii publicului a activităţilor de represiune politică desfăşurate de eşaloanele doi, trei şi patru ale Partidului Comunist Român, adică rezerva de cadre avută în vedere de noua putere pentru acapararea pârghiilor administrative şi crearea noii clase politice româneşti.

Astfel, poliţia politică de care este acuzată Securitatea, a fost prezentată de noua putere şi presa aservită acesteia ca o activitate concepută şi executată în exclusivitate de unităţile şi cadrele acestei instituţii, omiţindu-se să se precizeze că Departamentul Securităţii Statului era subordonat în totalitate Partidului Comunist Român, iar activităţile de poliţie politică desfăşurate de anumite direcţii şi servicii din cadrul DSS erau concepute, dirijate şi evaluate de Comitetul Central al PCR.

Nu Securitatea a determinat epurarea din armată şi din poziţiile de conducere ale administraţiei de stat a tuturor celor care aveau probleme la dosar, ci conducerea PCR care a ordonat această acţiune.

Astfel, conform instrucţiunilor Comitetului Central, cei ce aveau rude ce fuseseră membre ale partidelor politice istorice sau care au făcut parte din mişcarea legionară, rude care s-au opus colectivizării sau rude care au pactizat cu contrarevoluţia din Ungaria din 1956, alcătuiau lista neagră a celor cărora li se interzicea definitiv accesul la funcţii e conducere.

Nu Securitatea a dispus crearea unei imense baze de date care cuprindea pe toţi indezirabilii regimului şi nici criteriile în baza cărora un om era considerat o ameninţare la adresa statului român, ci PCR.

Nu Securitatea a dispus ca persoanele din această bază de date, sau care aveau rude ce erau cuprinse în această baă de date, să li se interzică accesul la poziţii de conducere în societate, ci Partidul Comunist Român.

Puţină lume ştie că, începând cu anul 1971, folosirea ca informator sau urmărirea informativă a unui membru PCR de către organele de securitate se făcea numai cu informarea şi acordul secretarilor PCR de sector, municipiu (cazul Bucureştiului), judeţ sau ai Comitetului Central, funcţie de poziţia pe care persoana în cauză o ocupa in eşaloanele PCR. Acest lucru este bine ştiut de mulţi membrii ai noii puteri, mai ales de cei care au ocupat funcţii de conducere a PCR la nivel local şi central şi care au fost de acord cu folosirea, de către Securitate,ca surse de informaţii sau cu urmărirea informativă a mii sau chiar zeci de mii de membrii de partid.

Nu se ştie unde sunt zecile sau sutele de registre secrete în care prim secretarii PCR şi-au notat numele membrilor de partid folosiţi sau urmăriţi de Securitate, cum au fost folosite aceste liste şi în folosul cui. Las la latitudinea cititorilor să ghiceasca dacă aceste registre au fost distruse sau dacă au fost folosite pentru fidelizarea şi înregimentarea viitorilor membrii ai clasei politice româneşti.

Cert este că noua putere, din dorinţa de a-şi proteja acoliţii, a reuşit să imaculeze eşaloanele inferioare ale PCR şi să arunce toată responsabilitatea poliţiei politice la care a fost supusă populaţia în sarcina organelor de securitate. Nu a fost acuzat călaul, ci sabia cu care işi ducea la îndeplinire execuţia, nu a fost acuzat tragătorul, ci pistolul cu care acesta î-şi execută victima.

Puţini români au avut curajul, până în acest moment, să prezinte, chiar şi succint, realitatea despre serviciile secrete din perioada comunistă precum şi modul cum noua putere s-a folosit de viciile acestei structuri pentru a o compromite în integralitatea ei. Am făcut-o eu, acum, din dorinţa de a reabilita zecile de mii de ofiţeri de informaţii, contrainformaţii şi agenţi ai acestora care au avut grijă, până în 1989, să apere România şi poporul român de agresiunile externe, dar care au fost sacrificaţi intenţionat de noua putere pentru a uşura cucerirea României de neocolonialismul occidental.

Nu am fost, nu sunt şi nu voi fi niciodată un apărător al activităţilor de poliţie politică, indiferent de tipul de regim politico-economic care desfăşoară asemenea activităţi: comunist, capitalist sau fundamentalist religios. Am avut posibilitatea să observ în mod direct, nemijlocit, cum se manifestă poliţia politică în toate aceste trei sisteme, şi pot spune că toate au scopul de a salfgarda interesel si poziţiile unei minorităţi conducătoare în detrimentul majorităţii conduse. De aceea sufăr enorm la gândul zecilor de mii de români dotaţi şi capabili care, în ultimele două decenii ale regimului Ceauşescu, datorită dizidenţei lor faţă de regimul Ceauşescu, sau a problemelor de natură politică ale rudelor lor, le fusese interzis definitiv accesul in poziţii cheie ale societăţii româneşti.

În acest context, îi dezavuez pe toţi ofiţerii de securitate care, la adăpostul obligativităţii de a respecta ordinele, i-au introdus în baza de date (prin averizări, atenţionări, etc) pe românii care nu mai suportau constrângerile si lipsurile generate de regimul comunist, condamnându-i definitiv pe urmaşii acestora la mediocritate sau dizidenţă. Tuturor acestora le doresc sa aibă tăria da a-si face, individual, un proces de conştiinţă pentru a putea să traverseze apusul vieţiilor cu inima împăcată.

Dar, au fost şi mulţi, foarte mulţi ofiteri de securitate care, în ciuda presiunilor şi ameninţărilor la care au fost supuşi pe linie de comandă şi de partid, au refuzat să-şi nenorocească semenii şi pe familiile acestora pe motive de dizidenţă politică sau rude necorespunzătoare. Acesti necunoscuţi, care şi-au apărat ţara dar au refuzat să-şi condamne concetăţenii pe considerente politice, merită aprecierile şi mulţumirile noastre.

Încheind aici mica mea dizertaţie despre serviciile secrete comuniste, trebuie să subliniez că distrugerea structurilor de apărare informativă ale României şi imacularea eşaloanelor inferioare ale PCR nu au fost suficiente pentru consolidarea pozitiilor noii puteri. Construirea unui stat capitalist cu cadre comuniste şi predarea lui la cheie intereselor neocolonialiste occidentale, a necesitat crearea unui mecansim socio-politic şi economic ingenios prin care activiştii stalinişti, rudele şi apropiaţii lor care au preluat puterea în 1989, să se cloneze la nivelul întregii societăţi, astfel ca, după 20 de ani, ADN-ul antinaţional al acestora să fie omniprezent şi activ în toate structurile societăţii.

Acest mecanism, pe care l-am denumit binomul CORUPŢIE-ŞANTAJ, a fost iniţiat şi promovat de noua putere încă din primele zile de după revoluţie, cu scopul imediat de a-şi consolida rândurile prin identificarea şi recrutarea de noi membri, urmând ca ulterior, prin acelaşi mecanism, să asigure fidelizarea şi controlul acestora.

Supuşi acestui mecanism mulţi dintre colaboratorii structurilor represive politice şi militare ale fostului regim, a căror activitate putea fi documentată şi demonstrată, au acceptat să colaboreze cu noua putere, fiind principalii actori cu ajutorul cărora s-a jefuit România.

Preferând mita în locul desconspirării şi înbogăţirea rapidă în locul oprobiului public, aceştia s-au transformat în uneltele perfecte pe care noua putere le-a folosit pentru devalizarea României. Ulterior, acelaşi mecanism a fost folosit şI la racolarea unor persoane fără legături cu regimul comunist, dar cunoscute ca infractori şi posesori de abilităţi şi calităţi utile pentru derularea de activităţi economico-financiare ilegale.


Nu ştiu dacă acest binom, CORUPŢIE-ŞANTAJ a fost inspirat din tehnici de inspiraţie KGB-istă ce promovau recrutarea de agenţi pe bază de dovezi compromiţătoare, sau copiază mafia italiană cu deosebirea că ŞANTAJUL este înlocuit acolo cu OMERTA. Cert este că mii de informaţii şi dosare privind activităţi de corupţie ce s-au perindat prin birourile tuturor preşedinţilor de partid şi de stat, miniştrilor, secretarilor de stat, procurorilor, judecătorilor şi directorilor de servicii secrete, nu au fost instrumentate, exploatate şi finalizate în spiritul apărării patrimoniului şi intereselor naţionale, ci s-au trecut prin malaxorul CORUPŢIE-ŞANTAJ generâd pârghii noi de înavuţire şi consolidare a Puterii.

În loc să umple puşcăriile, corupţii şi corupătorii români, CORUPŢIA ROMÂNEASCĂ, s-a constituit în rezerva de cadre a Puterii din România, a clasei politice româneşti, pepiniera marilor îmbogăţiţi din afaceri cu statul, incubatorul de clonare pentru obţinerea viitoarelor generaţii de politicieni şi afacerişti români care să asigure continuitatea căpuşării acestei ţări.

După douăzeci de ani, a şantaja, a corupe şi a te lăsa corupt, au devenit singurele metode de succes viabile pentru a prospera material şi a accede la putere. Exemplele de reuşită profesională şi materială obţinute exclusiv prin mijloace cinstite de oameni de afaceri şi profesionişti români sunt prea puţine pentru a susţine contrariu: sunt doar excepţii care întăresc regula. Ar fi nevoie de o analiză distinctă pentru a evidenţia şi evalua, în toată maleficitatea sa, efectele dezastroase induse de acest mecanism în societatea românească în care corupţia a ajuns în stadiu de metastază, pervertind total orice criteriu de apreciere şi promovare pe bază de performanţă şi afectând şi cele mai minore structuri administrative.

Important pentru scopul acestui eseu este că, în acest moment, toată clasa politică românescă, toate cele trei puteri ale statului şi toţi marii oameni de afaceri care s-au înbogăţit derulând contracte cu Statul Român sunt, în marea lor majoritate, clonele imorale şi antinaţionale ale grupului stalinist care a preluat puterea în urmă cu mai bine de 20 de ani, produse de binomul CORUPŢIE-ŞANTAJ.

În ciuda criticilor constante şi deseori virulente la adresa corupţiei din ţara noastră, Occidentul a folosit şi incurajat tacit acest fenomen, in vederea şantajării clasei politice şi a Puterii din România, existînd chiar indicii că promotorii intereselor occidentale au folosit şi ei mecanismul CORUPŢIE -ŞANTAJ pentru a-şi subordona puterea din România.

Dominînd şi controlând întreg sistemul bancar internaţional precum şi serviciile de informaţii occidentale, elitele mondiale ştiu cu exactitate unde şi în favoarea cărui politician român, rude, firme sau prieteni ai acestuia sunt depuse zecile sau sutele de miliarde de dolari furaţi din România. Numai un naiv poate să creadă că instrumentele cu care au fost corupţi oficialii români, mita şi comisioanele confidenţiale transferate în băncile internaţionale - de multe ori chiar de reprezentanţi sau interpuşi ai unor firme occidentale - nu sunt cunoscute de elita financiar-bancară. Acesta este unul dintre motivele principale ale obedienţei totale, necondiţionate şi trădătoare pe care întreaga clasă politică o manifestă în faţa intereselor străine.

Şantajaţi direct sau voalat cu expunerea publică a beneficiilor obţinute urmare a actelor de corupţie în care au fost angrenaţi, reprezentanţii puterii postdecembriste din România au executat întocmai şi la timp toate ordinele venite din Occident, oricât de înjositoare şi înrobitoare erau acestea pentru poporul român. Privatizările şi concesionările oneroase, achiziţiile supraevaluate şi acordurile dezavantajoase încheiate cu Occidentul sunt urmarea firescă a subordonării totale, prin CORUPŢIE şi ŞANTAJ, a puterii din România.

În concluzie, putem spune că neocolonizarea reuşită a României de către grupuri de interese occidentale s-a realizat cu sprijinul şi concursul nemijlocit al nucleului stalinist al P.C.R. care, dupa ce a preluat puterea în 1989, a compromis, în vederea destructurării, serviciile de informatii ale fostului regim şi a creat, din rândul esaloanelor inferioare de conducere ale PCR, o putere politico-economică antinaţională. Pentru consolidarea şi fidelizarea acestei noi puteri s-a aplicat în formă continuată un mecanism socio-economic de pervertire şi culpabilizare, capabil să se autogenereze şi auto-protejeze, numit CORUPŢIE - ŞANTAJ.

O analiză atentă a neocolonizării României arată că efectele acesteia au depăşit cu mult obiectivele îndeobşte urmărite de colonizatori: acapararea resurselor, activelor, a sistemului financiar bancar, a producţiei industriale şi agro-alimentare, în general a economiei ţării respective.

În România neocolonizarea, spre deosebire de celelalte ţări foste comuniste, a fost însoţită de afectarea gravă, în sensul deprecierii şi destructurării, a tuturor domeniilor de activitate din societate, inclusiv educaţia, sănătatea, sistemul de asigurări sociale, sistemul legislativ, activitatea de impunere şi colectare a taxelor şi impozitelor, siguranţa cetăţeanului, şi multe altele.

Se pune întrebarea: oare tot Occidentul este devină pentru picajul înregistrat de aceste domenii?, sau nivelul periculos pe care riscă să îl atingă dezastrul românesc este urmarea firească a unei structuri morale precare a elitelor româneşti din toate timpurile coroborate cu naivitatea şi creduluitatea excesive ale poporului român.

Occidentul sau poporul român este de vină pentru situaţia din România? sau caracteristicile psiho-comportamentale şi morale ale poporului român s-au dovedit a fi un teren foarte fertil pentru desfăşurarea acţiunilor occidentale de acaparare a ţării.

Pentru a răspunde la această întrebare nu este suficientă analiza dinamicii societăţii româneşti postdecembriste. Este obligatoriu să prezentăm şi să analizăm şi obiectivele elitei occidentale, a mijloacelor şi metodelor de atingere a acestor obiective aplicate în România şi în alte ţări planificate să fie neo-colonizate.

Este necesar să analizăm ce înseamnă şi cum trebuie înţeles neocolonialismul în mileniul trei, precum şi cum sunt afectate popoarele planetei de fenomenul globalizării şi religia acestuia, neoliberalismul.
Sursa preluata din Gandeste.org

joi, 8 septembrie 2011

O alternativa curioasa in haosul actual - Belgia, tara fara guvern

O tara fara guvern de 15 luni bate jumatate din economiile Europei.

Belgia ar putea detine recordul pentru cele mai multe zile fara un guvern, dar aceasta situatie inedita pare sa fi ajutat economia sa accelereze la un ritm cu mult peste cel inregistrat de state mari din Europa, precum Marea Britanie, Franta si Germania, informeaza EconomyWatch.  

In al doilea trimestru al anului, economia Belgiei a crescut cu 2,5%, comparativ cu trimestrul similar din 2010, si cu 0,7% fata de trimestrul precedent din 2011.

Astfel, avand un vedere cat au incetinit economiile din Uniunea Europeana in trimestrul 2, fata de T1, Belgia se poate lauda ca a depasit Germania, Spania, Franta, Italia, Olanda, Portugalia, Marea Britanie, Finland, precum si alte economii mai mici.


Sunt guvernele inutile sau este doar o alta anomalie a economiei?

Belgia se confrunta cu un blocaj politic de peste 450 de zile, in conditiile in care niciun partid nu a reusit sa castige mai mult de 17,4% din locurile in Camera Reprezentantilor si 19,61% din fotoliile din Senat.

Un guvern provizoriu, condus de Yves Leterme, se ocupa de administrarea treburilor curente, dar are foarte putina putere pentru a introduce legi cu impact national.

"Tehnic, situatia poate sa dureze pana la urmatoarele alegeri federale care vor avea loc in 2014", a spus politologul Dave Sinardet, citat de BBC.

Pentru un observator din strainatate, situatia din Belgia poate parea absurda sau chiar comica, dar probabil cea mai mare ironie o reprezinta datele publicate de Eurostat despre avansul PIB in trimestrul II.

Potrivit Financial Times, un motiv pentru aceasta situatie paradoxala poate fi gasit in faptul ca "in absenta unei autoritati politice, Belgia a fost printre putinele tari din Europa care nu au pus in practica masurile de austeritate".

De asemenea, John Lanchester, de la London Review of Books, considera ca absenta factorilor de decizie a permis Belgiei sa evite toate masurile pe care alte guverne din Europa s-au grabit sa le ia.

"Se pare ca, din punct de vedere economic, in actuala criza, niciun guvern este mai bun decat orice guvern", spune Lanchester.

Astfel, Belgia reprezinta exemplul convingator de care aveau nevoie libertarienii pentru a continua disputa despre beneficiile interventiei minime a statului in economie.

Oricum, absenta unui guvern stabil, oricat de benefica ar fi pe termen scurt, nu poate sa aduca nimic bun pe termen lung, daca luam in calcul proportia datoriei in PIB a Belgiei, procent care inevitabil va atrage speculatorii si atunci Belgia se va confrunta cu dobanzi mai mari la imprumuturile din pietele externe.

Belgia a devenit "un laborator interesant pentru o altfel de politica economica", a spus Jan-Luc De Meulemeester, profesor la Scoala Solvay de Stiinte Politice si Economie din Bruxelles.
Sursa

miercuri, 7 septembrie 2011

Consecintele capitalismului si globalizarii - Europa, in genunchi: Asia este urmatorul El Dorado al muncitorilor calificati

Vestul ar trebui să fie mai binevoitor faţă de migranţi – Estul a intrat deja în competiţie pentru a-i atrage. Migraţia continuă, chiar dacă îşi schimbă caracteristicile.
 
Imigraţia este un subiect sensibil în vremurile bune, iar acum nici nu poate fi vorba de aşa ceva. Criza economică a dezintegrat milioane de locuri de muncă în ţările bogate, ceea ce înseamnă că guvernele au devenit extrem de sensibile la impactul imigraţiei asupra cererii de mână de lucru indigenă, scrie The Economist într-un articol preluat de revista MONEY EXPRESS.

Venituri vs productivitate. Asemenea preocupări sunt ilogice, deoarece imigraţia este contraciclică. Recesiunea din ţările bogate i‑a descurajat pe unii străini să‑şi mai încerce norocul. America, de pildă, asistă la un declin drastic al numărului de mexicani ce încearcă să‑i treacă graniţa de sud. De asemenea, unele studii sugerează că amplificarea fluxurilor de emigranţi este un indicator de bază în ce priveşte reluarea creşterii economice.

Şi totuşi guvernele ezită deseori să permită accesul fluxurilor de migranţi să intre pe piaţa muncii. În timpul recesiunilor, tendinţa lor este să ia măsuri de limitare a intrării de noi migranţi şi chiar să scape de cei deja existenţi. În ultimul an, guvernul danez, cel francez şi cel italian au dat peste cap zona de liberă circulaţie Schengen şi au reintrodus controale la graniţe. Chiar şi Australia şi Canada, pioniere ale sistemului „de punctaj“ care dă prioritate lucrătorilor calificaţi, au redus numărul permiselor de muncă. David Cameron, primul‑ministru britanic, a impus un plafon pentru cei din afara UE. Spania, Japonia şi Danemarca au dus mai departe aceste măsuri, până la concluzia logică – scheme de „plată la plecare“, în care migranţii primesc diferite sume de bani ca să se întoarcă în ţările lor de origine.

Preocupările pe tema imigraţiei sunt de înţeles, mai ales într‑o perioadă în care locurile de muncă sunt greu de găsit. Sondajele din Europa şi din America arată că majoritatea localnicilor consideră că imigranţii fac mai mult rău decât bine şi reduc şansele indigenilor pe piaţa muncii. Totuşi, dovezile privind daunele produse lucrătorilor locali sunt fragile. În munca sezonieră şi în construcţii, munca ieftină a străinilor poate scădea salariile şi poate îngreuna situaţia muncitorilor slab calificaţi, dar flexibilitatea şi stăruinţa noilor lucrători pot impulsiona productivitatea şi încuraja inovaţia.

Porţi deschise. Solicitările asupra serviciilor publice pot supune unui test sever răbdarea localnicilor, mai ales când reducerile de buget îngreunează funcţionarea acestora. În Marea Britanie, de pildă, a fost tăiat un fond de urgenţă dedicat depanării autorităţilor locale ajunse în criză de finanţare a serviciilor publice. Şi totuşi, în timp, imigranţii restituie comunităţii mai mult decât povara suplimentară pe care o stabilesc pe termen scurt asupra educaţiei, sănătăţii şi altor bugete.

Politicienii spun deseori că doresc o dezbatere raţională despre imigraţie, dar prea des încurajează temerile votanţilor despre imigranţi în loc să încerce să le domolească. Mai ales în prezent, ar trebui să fie deosebit de precauţi. Există o concurenţă tot mai mare pentru abilităţile migranţilor: Asia devine rapid noul magnet.

China, care a fost închisă pentru forţa de muncă din străinătate, oferă permise de rezidenţă profesioniştilor, universitarilor şi antreprenorilor. În 2009, Shanghai a înregistrat 100.000 de străini. Un număr similar s‑au stabilit în portul sudic Guangzhou, atraşi din Europa, Orientul Mijlociu şi Africa. Coreea de Sud este şi ea martora unei înmulţiri a străinilor, din 2007 încoace, şi este dornică să atragă în special absolvenţi de universităţi americane.

Imigraţia, în ansamblu, vine în ajutorul economiilor. Chiar acum, ţările bogate trebuie să se mulţumească cu orice ajutor economic pot căpăta. În loc să‑i trimită pe imigranţi acasă, cu toate competenţele, energia, ideile şi dorinţa lor de muncă, guvernele ar trebui să îi încurajeze să vină. Dacă n‑o fac ele, o vor face guvernele din alte părţi.

Migraţie după criză. Lisa Rakoczy a ajuns în nordul Londrei la mijlocul anilor 2000. Venea de la Cracovia pentru a studia engleza, sperând să se întreţină lucrând ca menajeră. Lucrurile au mers bine – până ce crahul şi criza economică ce a urmat i‑au lovit pe clienţii ei, până atunci prosperi. Concurenţa pentru un loc de muncă a devenit aprigă, odată ce familiile din clasa mijlocie au început să cheltuiască mai puţin pe ajutor în gospodărie. O vreme, a reuşit să câştige cât să‑şi plătească cursurile de limbă spălând toaletele din staţiile de cale ferată. Apoi a ajutat‑o o vreme sora ei, profesoară în Polonia. Dar la sfârşitul anului trecut, Lisa a obosit după atâtea încercări în viaţa ei de imigrant şi a plecat acasă.

Un caz tipic, aţi putea spune. Într‑adevăr, ca urmare a crizei, mulţi imigranţi au plecat înapoi acasă. Previzibil, mulţi doritori să emigreze au rămas în ţara lor, fie pentru că plecarea în străinătate nu pare să mai merite efortul, fie pentru că regulile de imigrare au devenit mai restrictive în multe ţări.

Dar, la aeroport, e foarte posibil ca Lisa Rakoczy să fi trecut pe lângă un tânăr britanic în drum spre Shanghai, un programator chinez în tranzit spre Canada sau un muncitor portughez ce se îndrepta spre câmpurile petrolifere din Norvegia. Recesiunea nu a blocat toată migraţia, ci mai degrabă a dus la alte tipare şi destinaţii diferite. Niciodată până acum – cel puţin în istoria recentă – harta migraţiei globale nu a fost în acelaşi timp atât de variată şi atât de schimbătoare.

Liberalizarea călătoriilor de după sfârşitul Războiului Rece, avântul economic al Vestului din anii 2000 şi creşterea rapidă a pieţelor emergente – toate au contribuit la un nou val de migraţie, până la atacul crizei economice. Dar cum şomajul a crescut, guvernele au devenit mai sensibile la implicaţiile imigraţiei asupra bugetelor publice şi alegătorilor.

Iată Marea Britanie, unde premierul David Cameron a spus că vrea să blocheze imigraţia muncitorilor necalificaţi. Un sistem „pe puncte“ vrea să identifice imigranţii ce pot fi mai utili economiei. În plus, regimul de vize pentru studenţi va fi înăsprit (doar nişte neciopliţi ar putea să sublinieze că atât el, cât şi Nick Clegg, partenerul său de coaliţie, au beneficiat de pe urma timpului petrecut în străinătate înaintea facultăţii).

Tampon limitat. Poate că Marea Britanie merge mai departe decât alte state, dar asta nu înseamnă că este singura. Tinere democraţii estice ca Polonia au introdus proiecte‑pilot de restricţie a numărului de străini. Guvernul danez a reintrodus recent un control parţial la graniţă, în ciuda acordului Schengen, care permite libera circulaţie între 23 dintre cele 27 de ţări din UE. Guvernul susţine că această măsură a fost necesară pentru a combate criminalitatea şi contrabanda, deşi mulţi suspectează că de fapt vrea să facă pe plac Partidului Poporului, antiimigraţionist, pe care se sprijină în Parlament.

Spania, Danemarca şi Japonia îi compensează pe lucrătorii care sunt de acord să se întoarcă în ţările lor de origine, dar efectul unor asemenea măsuri pare limitat. Până în aprilie, doar 11.400 de imigranţi în Spania au acceptat oferta. În această vară, guvernul din Madrid a reintrodus controlul asupra imigranţilor români, iar Franţa încearcă să‑i deporteze pe ţiganii români.

Alte guverne, mai delicate la nominalizarea unor minorităţi etnice sau grupuri sociale, au încercat să reînvie „teoria tamponului“ – aceea că migranţii se întorc acasă când economia se contractă, eliberând locuri de muncă pentru populaţia nativă şi furnizând ceea ce unii numesc „amortizor conjunctural“. Pentru a amplifica acest efect, Australia a redus numărul de vize oferite lucrătorilor calificaţi. Malaiezia aproape că a oprit eliberarea de permise de lucru în 2009.

Şi totuşi, teoria tamponului pare să aibă o bază empirică fragilă. Un studiu recent al think‑tank‑ului Policy Network a ajuns la concluzia că tendinţele privind şomajul şi veniturile au un efect modest asupra imigraţiei nete. Folosind datele din ultimele trei recesiuni din Marea Britanie, studiul estimează că imigraţia scade când creşte şomajul – dar doar pentru perioade limitate, după care se reia, deseori înainte de orice ameliorare vizibilă a economiei. Similar, numărul imigranţilor ce pleacă creşte doar temporar, atunci când cei care doreau oricum să se întoarcă acasă îşi puneau în aplicare planul.

Amenzi politice. Totuşi, acum imaginea generală este că migraţia scade. OCDE, un club al statelor avansate, afirmă că migraţia spre ţările sale membre a scăzut cu 7% în 2009. Date recente sugerează că tendinţa s‑a menţinut şi în 2010. Privind mai atent, situaţia este mai complicată. Irlanda a fost deosebit de atractivă în timpul boomului său în construcţii şi credite. Dar în 2009, migraţia sa netă era negativă. Irlanda are acum cea mai înaltă rată a migraţiei externe de după 1989.

Şi Australia este un magnet pentru tinerii chinezi, cel mai mare grup de imigranţi în 2010. Şi Suedia se dovedeşte tot mai populară. În acelaşi timp, Grecia, chinuită de un mix neatrăgător de probleme fiscale, austeritate şi şomaj, asistă la un nou val de emigraţie, în special spre America şi Canada. Cât despre Spania, britanicii şi germanii relativ prosperi au renunţat să se mai retragă pe coastele sale însorite.

Migraţia „circulară“, în care oamenii vin şi pleacă, este în ascensiune, ca şi migraţia „înainte“, în care un migrant se mută întâi din China în Canada şi apoi în America. Cercetătorii OCDE estimează că cel puţin 19% din migranţii ce au ajuns în America la începutul mileniului au plecat spre alte destinaţii după cinci ani. Migraţia „înainte“ este întâlnită printre migranţii din Africa şi Asia. Europenii, în schimb, tind să trăiască în străinătate doar o perioadă limitată.

„Ideea că migraţia este o mişcare cu un singur sens ce vizează stabilirea permanentă este depăşită. În majoritatea cazurilor, este un proces temporar – şi este momentul ca dezbaterea despre imigraţie să recunoască acest lucru“, susţine Philippe Legrain, analist şi autorul „Aftershock“, o carte recentă despre schimbările postcriză.

Unele state încep să o facă. Deşi pare dur, politicienii amendează deciziile iniţiale de restricţionare a imigraţiei. Germania, care a insistat multă vreme că nu este o „ţară de imigranţi“, a majorat totuşi cota permisă de migranţi profesionişti. Iar Suedia şi‑a liberalizat sistemul de permise de muncă.

Spre Est. Un proces şi mai ciudat se întâmplă cu America şi China, care au început să‑şi schimbe rolurile. Statele Unite au fost întotdeauna cel mai mare magnet pentru imigranţi. Dar măsurile de securitate mai stricte şi gravitatea recesiunii au schimbat lucrurile. Atât imigraţia legală, cât şi cea ilegală s‑au redus, iar imigraţia ilegală din Mexic cunoaşte cea mai mare scădere (doar parţial din cauza cotroalelor mai stricte la frontieră, odată ce mexicanii pot găsi slujbe mai bune acasă).

La capătul mai educat al pieţei, tot mai mulţi străini cu facultate părăsesc America după ce câştigă experienţă. Parte din acest proces e ciclic: s‑ar putea să revină când economia se va redresa. Şi totuşi, în climatul actual, călătorii pot deseori întâlni un asiatic ce a absolvit o facultate americană şi merge să muncească în altă parte.

În timp ce farmecul Americii păleşte, China devine destinaţia favorită pentru mulţi tineri lucrători. Potrivit statisticilor chineze, în Shanghai erau anul trecut 143.000 de străini cu viză de lucru – dar există mii de occidentali cu vize de turism sau alţi asiatici veniţi ilegal. Sud‑coreenii conduc în topul expatriaţilor rezidenţi în China (121.000), urmaţi de americani (71.000) şi japonezi (66.000). Să predai engleza e cea mai obişnuită slujbă pentru vestici, dar există şi mulţi antreprenori, de obicei tineri, care deschid magazine, baruri şi restaurante.

Avântul din China şi activităţile acestei ţări în Africa au încurajat mulţi africani să ia în considerare emigraţia în Regatul de mijloc. Cam 100.000 sunt stabiliţi la Guangzhou, în sud. Dar un studiu academic recent a identificat zone rezidenţiale diferite de regrupare etnică. Negustorii africani şi coreeni, de pildă, locuiesc în districtele populare. Lucrătorii francezi şi indieni preferă cartierele de zgârie‑nori. Imigranţii prosperi din Orientul Mijlociu şi Africa de Vest se adună în zone rezidenţiale cu grădini private.

Este posibil să asistăm la începutul unei mari emigraţii spre Est. Studenţii au început să se mute în Coreea de Sud şi Japonia. „Mulţi studenţi internaţionali rămân în ţările gazdă“, explică Madeleine Sumption, cercetător la Institutul de Politici ale Migraţei din Washington, DC, care se aşteaptă ca această tendinţă să alimenteze migraţia între ţările Asiei.

Departe de a dispărea în urma crizei, migraţia rămâne „o investiţie raţională pe termen lung pentru multă lume“, afirmă Sumption. Deşi vremurile grele pot schimba destinaţia unor migranţi, ele nu le vlăguiesc dorinţa de a pleca în căutarea unei vieţi mai bune. Nu e deloc o veste rea: migranţii nu au contribuit la criza economică şi s‑ar putea să fie de ajutor la depăşirea ei.Sursa

Sistemul financiar european in citate

Excelenta ideea zerohedge de a pune cap coada indiciile transmise de birocrati in sirul lung al minciunilor in ceea ce priveste soarta zonei euro (regret ca nu mi-a venit mie ideea asta). Din cand in cand acesti oameni se mai scapa si spun lucrurilor pe nume. Puse laolalta, posibilitatea colapsului financiar si dezbinarea zonei euro nu mai pare o simpla fictiune nici pentru sceptici. Ia sa vedem imaginea conturata prin aceste celebre citate ale vremurilor pe care le traim si fiecare poate sa-si ia masurile de precautie pe care le considera de cuvinta.

1. Ministrul polonez de finante Jasek Rostowski: "Elitele europene, incluzand elitele germane, trebuie sa decida daca vor ca euro sa supravietuiasca - chiar cu preturi foarte mari - sau nu. Daca nu, atunci noi ar trebui sa ne pregatim pentru dezmembrarea zonei euro."

2. Stephane Deo, Paul Donovan si Larry Hatheway de la gigantul elvetian UBS: "Sub structura curenta si cu membrii curenti, euro nu functioneaza. Fie structura curenta trebuie sa se schimbe, fie structura membrilor actuali trebuie sa se schimbe."

3. Presedintele UE Herman Van Rompuy: "Euro nu a avut niciodata infrastructura necesara."

4. Presedintele german Christian Wulff: "Consider cumpararea uriasa de obligatiuni ale statelor individuale de catre ECB ca o masura discutabila atata politic cat si legal. In articolul 123 din Tratatul UE se interzice ca ECB sa cumpere in mod direct instrumente de datorii, asta pentru a pastra in siguranta independenta bancilor centrale."

5. CEO Deutsche Bank Josef Ackerman: "Este un secret cunoscut ca numeroase banci europene nu vor supravietui prin reevaluarea datoriilor suverane detinute pe hartiile bancilor la nivelul pietei."


6. Presedintele ECB Jean-Claude Trichet: "Experimentam timpuri solicitante."

7. Managing Director FMI Christine Lagarde: "Actiunile din vara aceasta indica faptul ca ne aflam intr-o noua faza periculoasa."

8. Printul Hermann Otto zu Solms-Hohensolms-Lich presedintele adjunct al Bundestag: "Ar trebui sa ne gandim daca nu ar fi oare mai bine pentru uniunea monetara si pentru Grecia sa-si restructureze datoria si sa iasa din zona euro."

9. Alastair Newton, strategist pentru Nomura Securities in Londra: "Noi consideram ca suntem pe punctul de a intra intr-o perioada critica pentru zona euro si ca amenintarea unei forme de separare intre noi de astazi si pana la sfarsitul anului este mai mare decat oricand din momentul in care a inceput aceasta criza."

10. Fostul cancelar german Gerhard Schroeder: "Criza curenta face clar faptul ca noi nu putem avea o zona cu aceeasi moneda fara a avea o politica identica fiscala, politica si sociala."

11. Guvernatorul Bancii Angliei Mervyn King: "Facand fata unei crize bancare a fost deja suficient de dificil, insa macar exista varianta mutarii problemei la sectorul public. Odata insa ajunsi la datoriile suverane nu mai exista raspuns, nu mai exista cale de intoarcere."

12. George Soros: "Suntem pe pragul unui colaps economic care incepe, sa zicem, in Grecia. Sistemul financiar ramane extrem de vulnerabil."

13. Angela Merkel: "Criza curenta cu care se confrunta euro este cea mai mare cu care s-a confruntat in ultimele decade Europa, chiar si de dupa Tratatul de la Roma din 1957."

14. Stephane Deo, Paul Donovan, Larry Hatheway: "Statele membre ar fi fost mult mai bine acum daca nu ar fi intrat niciodata in asta. Uniunea monetara europeana a fost gresit vanduta populatiei europene."

15. Profesorul Giacomo Vaciano de la Univ. Catolica din Milan: "E clar ca euro a esuat deja virtual in ultimii 10 ani, chiar daca nu ar trebui sa spui asta in mod deschis."

16. Van Rompuy: "Suntem intr-o criza pentru supravietuire. Noi toti trebuie sa lucram impreuna pentru a mentine zona euro, altfel daca zona euro nu supravietuieste la fel va fi si cu UE."

17. Angela Merkel: "Daca euro pica, atunci si Europa pica."

18. Josef Ackerman: "Toate astea amintesc de toamna lui 2008."

19. Christine Lagarde: "Am avut in mod clar o criza de incredere si asta a agravat in mod serios situatia. Masuri trebuiesc luate pentru ca acest cerc vicios sa se rupa."

20. Angela Merkel: "Euro este in pericol ... Daca nu facem fata acestui pericol atunci consecintele pentru noi cei din Europa vor fi incalculabile."

Dupa cum e lesne de remarcat citatele de mai sus strica cu disperare dupa salvarea euro, deci nu se va renunta fara lupta crancena. Si acest consens politic si financiar al elitelor duc cu gandul la o integrare europeana ca si raspuns. Si uite cum se poate ajunge la o Europa ca o singura tara, cu aceleasi reguli, politici si finante, in care fiecare natie ar trebui sa dispara ca sine statatoare ... adica o imagine pe gustul Noii Ordini Mondiale, dar asta dupa ce s-a stricat tot ce se putea strica in fiecare tara in parte, ducand fiecare natie in pragul disperarii. E limpede ca suntem in mijlocul unor batalii crancene de culise, indiferent cate ajung sa se vada in exterior.

marți, 6 septembrie 2011

FRANCUL ELVETIAN, LIMITAT la nivelul 1,2 CHF pentru un euro

Banca Nationala a Elvetiei a anuntat ca va stabili o tinta a cursului de schimb la minimum 1,2 franci pe euro, pe care o va impune prin achizitia de valuta straina din piata in cantitati nelimitate, transmite Reuters, citat de Mediafax.

"Cu efect imediat, banca nu va mai accepta o rata euro/franc de sub minimul de 1,2 franci. Banca Nationala va impune acest curs minim cu determinare totala si este pregatita sa cumpere valuta in catitati nelimitate", se arata intr-un scurt comunicat al institutiei.

Francul a cazut cu 7% fata de euro dupa anunt, la un curs de 1,187 franci/euro. Vezi aici ce s-a intamplat cu evolutia cursului leu/franc.

Principalul indice al bursei elvetiene a crescut puternic in urma anuntului, urcand cu 3,5%. Cresterea accentuata a pietei elvetiene a propulsat pe plus si bursele europene, indicele FTSEurofirst 300 inregistrand o crestere de 1%.

Francul elvetian a crescut puternic in ultimele doua luni, din cauza temerilor privind criza datoriilor de stat din zona euro si problemele economice si fiscale ale Statelor Unite, care au determinat investitorii sa paraseasca pozitiile pe bursele de valori si de marfuri, pe valute volatile si obligatiuni cu risc, pentru a se refugia in active cu randamente reduse, insa cu un grad ridicat de siguranta.

Astfel, francul elvetian, aurul, yenul japonez, obligatiunile guvernamentale japoneze si titlurile de trezorerie SUA de pe piata secundara au crescut puternic, atingand maxime istorice.

Companiile elvetiene au reclamat in repetate randuri guvernului si bancii centrale ca aprecierea abrupta a francului afecteaza grav exportatorii, industria si locurile de munca. Exporturile genereaza circa jumatate din Produsul Intern Brut al Elvetiei.

Francul este pe un trend ascendent de trei ani, odata cu criza financiara mondiala declansata in septembrie 2008 de falimentul bancii americane de investitii Lehman Brothers.

In Europa de Est, aprecierea francului a cauzat probleme pentru persoanele si firmele care au luat credite in moneda elvetiana. Fenomenul este mai grav indeosebi in Ungaria, unde creditarea in franci a fost foarte raspandita in anii anteriori crizei.
Sursa: Wall Street

P.S. Intr-o zi cu lichiditate mica pe piata un astfel de anunt poate face ravagii si nebunia din piete a si aratat asta. Toate aceste interventii si insecuritati din piata arata situatia dezastruoasa in care se afla economia mondiala, iar pietele constant manipulate o confirma tot mai des in fiecare zi.  Din aceasta cauza metalele pretioase (aur si argint) se mentin tari in aceste momente desi presiunea pe ele este imensa.

luni, 5 septembrie 2011

Baza secreta Pine Gap si scenarii plauzibile pentru rolul acesteia in Noua Ordine Mondiala - studiu de caz

Exista astazi o serie de baze secrete in lume, majoritatea fiind locate sau fiind finantate de catre Statele Unite. Ce se intampla in spatele acestor baze si unde se duc cei mai multi bani nejustificati ai populatiei nu se stie cu exactitate. Acestea stau departe de ochii publicului starnind tot felul de idei, mituri si revolte, insa toate duc spre aceleasi concluzii si anume ca in aceste baze tehnologia depaseste cu mult tehnologia de care noi (publicul) suntem informati si constienti, probabil cu cativa zeci de ani cel putin.
De la experimente pe oameni, animale, clonari, extraterestrii, inteligenta artificiala, control mental, arme de razboi si inovatii in urmarire si cine stie mai ce, ... aceste baze imense pot adaposti o realitate care pentru multi ar fi desprinsa dintr-un film. Cunoastem marturii halucinante despre baze precum Aria 51, Dulce, Echelon, fiecare baza cu specialitatea sa, pe urma avem acces la cateva imagini de satelit de la conglomerate de baze precum cele din Antarctica, toate aratand mult mai mult decat ni se da voie sa cunoastem, in plus cu putine calcule si logica investitiile acestea nu sunt deloc o joaca de copii. Si toate acestea nu sunt decat o mica parte din ce se vede la suprafata, deoarece exista baze subterane ce nu pot fi evaluate ca marime si complexitate.

Astazi mi-a atras atentia o alta baza, care pe cat de giganta este pe atat de necunoscuta de catre public.
Aceasta baza - Pine Gap din Australia - face parte dintre cele 3 baze majore din Australia finantate integral si apartinand de Statele Unite. Ea face parte dintre acele baze gigante aflate subteran si care au la exterior doar anumite portiuni de acces in interior si evident sateliti si facilitati - toate aceste parti vizibile fiind doar o infima parte din ce se afla dedesubt. Numele "de scena" (adica pentru public) este de Joint Defense Space Research Facility sau sa-i spunem simplu JDSRF. Pentru ceva ce se ocupa de spatiu si de informatii de inteligenta aceasta baza este destul de adanc ascunsa in subteran. Ideea este ca astazi aceasta baza este intitulata de localnici ca un fel de Echelon, adica o baza de inteligenta artificiala, interceptare prin satelit de informatii si urmarire. Se ocupa de urmarirea spatiului si a pericolulelor de acolo, a fost implicata in razboiul din Irak, monitorizand trupele de pe teren pentru a-i ajuta pe militarii americani.
Tot mai multi australieni au inceput sa se revolte impotriva acestei baze care face natia necunoscatoare ca parte din razboaiele ce se duc pe spinarea lor, fara voia lor, insa dand unda verde Statelor Unite sa-i foloseasca ca pe niste unelte. Chiar daca se afla in Australia, baza sta inerta si nestingherita fara sa dea socoteala la nimeni. Initial fondata pentru tehnologie defensiva spatiala cu focalizare principala pe propulsii electromagnetice, evolutia ei a ramas in tacere. Nici macar parlamentarii si membrii cabinetului australian nu au idee despre ce face Pine Gap exact. Ce a ajuns in presa este ca acolo se afla cea mai adanca groapa din Australia de circa 8000 de metri, ceea ce se presupune ca este pentru o antena suficient de mare pentru a incarca bateriile tuturor submarinelor din Oceanele Indian si Pacific prin emisii de tip ELF.

Unii spun ca acolo se afla un generator imens nuclear capabil sa asigure energia catre un nou tip necunoscut de transmitator. De asemenea acolo e posibil sa existe un accelerator de plasma de voltaj inalt ce poate transmite curentul electric si sa produca pana si raze ucigase sau sa alimenteze arme de plasma. Toate acestea desi par fictiuni, ele nu sunt nici departe atat de rupte de adevar, avand in vedere ca o alta baza americana din Australia - Harold E.Holt USN - a folosit deja un transmitator de acest gen inaintea Pine Gap, pentru alimentarea submarinelor americane dotate cu antene speciale. Si se stie ca acesti curenti electrici transmisi astfel se denumesc celule plasmo-dinamice.

Alte testimoniale ne duc la similitudini cu bazele 51 si alte baze asociate cu cercetari cu sau despre extraterestrii, adica localnicii au vazut in repetate randuri discuri albe ce au fost descarcate la aeroportul special ce conecteaza Statele Unite cu Pine Gap. S-ar putea ca aceste discuri sa fie ansamblate la Pine Gap, iar discurile vazute noaptea in zona lasa martorii fara urma de indoiala.
Tot localnicii au dezvaluit despre cantitati uriase de mobilier si alimente venite acolo din Statele Unite, suficiente cat sa doteze un adevarat oras subteran pe mai multe nivele. Si uite cum astfel filme sau seriale gen Sanctuary par a fi inspirate mai degraba din realitate si nu invers.

Cat despre analogia cu Echelon, Pine Gap a fost inca din 1973 un centru de receptionare a tuturor informatiilor de la satelitii ce incercuiesc globul pamantesc. Intr-un articol din acelasi an aparea ca Pine Gap impreuna cu surioara sa din Guam erau conectate prin niste computere uriase cu partenerii din Statele Unite si Australia (in ceea ce priveste serviciile de inteligenta) si ca inregistrau toate informatiile din aceste tari nu doar despre finante si tehnologie, dar si despre toate aspectele de viata ale cetatenilor acestor tari. Aceste computere sunt in mod evident conectate cu cele din Guam, Krugersdorp (Africa de Sud) si Polul Sud (baza americana Amundsen - Scott).

Desi toti cei 1200 de angajati ai bazei din Africa de Sud de proclama ca facand parte din corpul consular al Statelor Unite acolo, este foarte greu de crezut, mai ales ca cele 2 baze (cel african si cel de la Polul Sud) sunt strans conectate, iar baza de la Polul Sud este localizata intr-una dintre cele mai sensibile puncte magnetice de pe glob, avand aceleasi caracteristici precum baza de la Pine Gap, doar ca aici se colecteaza datele de la fiecare cetatean din Europa de Vest de data asta - in depozite de zeci de metri subteran, sau mai bine zis subgheata.
Un aspect interesant despre schimburile de forte de-a lungul istoriei si insemnatatea acestor baze colectante apare si prin prisma declaratiei premierului australian in 1987 (la ceva vreme de cand aceste baze deja erau in functiune) cum ca Franta ar fi timpul sa dispara din zona pacificului, a crestei Kerguelen si din Antarctica. Probabil s-au intamplat multe sau au iesit la suprafata, informatii prin care in perioada aceea se contura importanta bazei polare pentru puterile anglo-saxone.

In bazele acestea secrete se stie importanta confidentialitatii datelor, si precum si in cazul multinationalelor, compartimentarea cat mai stricta este legata si de faptul ca un singur om nu poate sa aiba privirea de ansamblu deoarece nu are acces decat la departamentul sau la proiectul sau. Iar in astfel de baze este vital asa ceva, avand in vedere ca lucrezi cu informatii, aparate, inventii, cercetari, etc de maxima securitate si despre care nu ai voia sa discuti nici macar in somn acasa langa sot/sotie. Astfel pentru o mai buna siguranta, angajatii din astfel de facilitati au ajuns sa fie toti candidati manchurieni de fie de spalare de creier sau control mental prin diferite metode, fie au avut implantate dispozitive cu acest scop.

Acest lucru a aras atentia in cazul Pine Gap, cand odata ce ai ajuns sa lucrezi acolo, mai ales pe proiecte de propulsie electromagnetica te-ai transformat intr-un sclav pe viata al proiectului, fie prin dispozitive implantate direct intracranial, fie prin control mental.
Pentru unul dintre victimele acestor proceduri calvarul a inceput odata cu inceperea contructiilor Parlamentului din Canberra in valoare de miliarde de dolari. De altfel acest Parlament este intruchiparea simbolismului ocult, ceva mai evident decat aceasta constructie ca o tentativa pentru capitala lumii din punctul de vedere al Noii Ordini nu exista.


Deci, "pentru mine calvarul acolo a inceput cu acest Parlament" povesteste omul nostru. Australia are doar 18 milioane de cetateni si totusi s-a cinstit pe sine cu o cladire ce ii depaseste de departe nevoile ... aparent pentru a face loc si guvernului, chiar daca fosta cladire a parlamentului era intr-o forma perfecta.
Aceasta cladire noua, enorma, imensa si magnifica ar putea corespunde cu usurinta nevoilor USSR-ului sau Statelor Unite, ambele avand sute de milioane de cetateni de condus. Aceasta cladire m-a buimacit si am inceput sa vorbesc despre asta intr-una pana in ziua in care am dat de un englez ce mi-a spus ca premierul australian, Bob Hawk, a fost un scolar Rhodes, si anume ca el a lucrat inca de la inceput pentru a forma temelia Guvernului Noii Ordini Mondiale, si ca aceasta cladire probabil are ceva legatura cu asta.
La ceva timp dupa asta m-am poticnit de un pamflet publicat de Organizatia Drepturilor Omului, care vorbea de un grup de aproximativ 100 de membrii foarte bine plasati financiar, in politica, in sectorul juridic si de afaceri. Acest grup se intitula "Club of Rome". Conform pamfletului, acest club era strans legat de un consortium ce controla toate afacerile financiare internationale. Si un numar de alte grupuri precum cel al Romei erau conectate cu acelasi consortium. Si ca acestea se infiltreaza in diferitele grupuri politice si religioase cu intentia de a progresa catre o institutie a dictaturii mondiale.
Toata treaba parea prea ridicola spre a fi adevarata, asa mi se parea. Sa nu mai spun ca apoi un prieten de-al meu mi-a dat o caseta audio cu o prelegere a lui Peter Sawyer, o figura publica in Australia, care enumera o serie intreaga de fapte observate in timpul mandatului sau. Acesta a incercat sa afle de ce toate aceste investitii, acei pereti grosi, acele computere, toate pe 4 nivele, la o tara cu 18 milioane. A aflat ca acele calculatoare sunt conectate cu toate bancile, cu toate oficiile postale, cu toate telefoanele, cu toate departamentele de politie si oficiile de relatii cu clientii, cu toate intrarile si iesirile de pe aeroport si mare, etc etc + cu toate centrele ce colecteaza date despre cetatenii de rand ... inclusiv din Statele Unite si Europa.
Deci locatia de la Deakin este un centru unde toate datele din intreaga lume vestica sunt stocate. Toate informatiile financiare, economice, politice, militare si personale de la toti locuitorii tarilor vizate. Si evident, intreaga populatie australiana este stocata prin dosare individuale si etichetate.

Peter Sawyer a descoperit si faptul ca presedintele Fundatiei Rockefeller s-a instalat pe o perioada mai lunga in Australia pentru a superviza personal fiecare aspect a constructiilor la cele 20 de resedinte de lux din Canberra (resedinte sponsorizate de guvernul australian apropo) intr-o locatie de vis din Parcul National unde in mod legal nimeni nu are voie sa construiasca.
Investigatiile lui Sawyer au expus pentru inceput ca aceasta cladire a Parlamentului este menita sa acomodeze noul guvern mondial, urmand ca apoi cele 20 de resedinte sa fie alocate diferitilor membrii straini ai aceluiasi guvern ...
Dar de ce sa alegi Canberra ca si centru pentru Guvernul Noii Ordini Mondiale ? E simplu. Australia este o tara pasnica, cu foarte putini nativi care sa vrea sa se razvrateasca (doar i-au masacrat in trecut pe majoritatea, nu ?) si nu in ultimul rand acolo limba oficiala este engleza. Nici o alta tara din lume vorbitoare de engleza in mod oficial nu ofera siguranta Australiei pentru perioada de instaurare a Noii Ordini. Deci Australia pare foarte potrivita pentru acest scop.

Dar cum se va face aceasta trecere ? Pai hai sa vedem niste potentiale scenarii.

Cine sunt internationalistii care vor sa ocupe planeta ? Pai sunt cele cateva familii sau ce deja guverneaza toate finantele internationale si sunt lasate libere de majoritatea guvernelor, libere de orice control deoarece toate finantele si economiile sunt la ei deja. Acesti moguli financiari planuiesc de dupa I Razboi Mondial si stabilesc pasii prin care pot destabiliza vestul.
Daca acesti finantisti sunt etichetati "capitalisti", o eticheta inselatoare de altfel, cata vreme ei au continuat sa traga sforile partidelor de ambele parti ale baricadei de fiecare data. Ideea lor e una logica si in fond simpla, destabilizarea politica, economica si religioasa a tarilor vestice. Va fi o surpriza pentru unii sa afle ca acesti inovatori au reusit sa se infiltreze la cel mai inalt nivel al religiilor de baza, a fost necesar doar un numar de cativa ani sa destabilizeze asezamintele religioase si sa le lase fara putere... "prin toate acele contributii financiare".

Destabilizarea economica este implementata mai incet insa intr-un mod mai eficient. Acest proces (pe rol) va duce la colapsul intregului sistem vestic. Toti cei implicati sunt aceeasi cu cei ce cresc pretul petrolului facandu-i pe partenerii europeni sa fie de acord cu preturile deoarece randamentele din aceste cresteri de preturi vor ajunge in rezervele bancare internationale, acolo unde se vor afla la discretia celor la putere. Banca de rezerve da apoi banii catre o alta banca detinatoare (1) cu scopul ca aceasta sa dea banii tarilor din lumea a treia in schimbul unor dobanzi camataresti. Banca ce da imprumuturile va ramane cu dobanzile incasate de la aceste tari subdezvoltate, apoi baga acei bani intr-o alta banca detinatoare (2), aceasta din urma va investi ca si rasplata acei bani in mainile arabilor.
Acele investitii insa sunt facute in folosul si dezvoltarea companiilor mari in zona. Intre timp un numar mic si mult mai nesemnificativ de bani este varsat si investit in asa zisul interes al tarilor arabe.
Cei care au pus la cap acest plan au fost perfect constienti ca liderii tarilor subdezvoltate vor fi tentati sa-si insuseasca o mare parte din acei bani.
Apoi banca IRB va putea replica tarilor arabe ca investitia bancilor a iesit prost, ca acestea au pierdut tot si ca nu vor mai primi nici dobanzile. Apoi aceste tari nu mai au ce face decat sa-si scoate toate bunurile la vanzare, cat si proprietatile cumparate de cea de-a doua banca detinatoare. O mare parte dintre aceste proprietati vor fi inghetate deoarece au fost cumparate cu imprumuturi inca neplatite inapoi, astfel vor ajunge ca parti detinute de prima banca detinatoare care intra in faliment.
Planeta se va gasi intr-o postura disperata. Banii nu vor valora nimic, iar riscul confruntarilor (planuite) va fi mare.

In acest moment rostul bazei Pine Gap va deveni extrem de clar ca buna ziua. Daca o confruntare globala va apare, aceste baze vor servi ca si locatii de siguranta pentru politicieni si staful lor, la fel si pentru finantistii internationali, familiile lor si prietenii acestora.
Daca nu va avea loc confruntarea atunci finantistii vor adopta o atitudine sfanta si vor oferi substitute la toate monedele cu carduri de plastic, asigurand o echitabilitate pentru toata lumea, abolirea drepturilor de proprietate si instaurarea Guvernului Mondial ce va aduce pacea.
Constiinta maselor va fi convinsa ca e necesara instaurarea pacii si justitiei sociale prin orice mijloace, incluzand forta. Iar potentialul atins prin aceste echipamente din bazele subterane vor face posibila disparitia fara nici o urma a celor ce nu se conformeaza si a celor ce se impotrivesc "fericirii oamenilor". Totodata vor asigura distrugerea rapida a oricarei tentative de rascoala.

Se poate intampla si ca noii stapani vor spune oamenilor ca ei au suport din partea extraterestrilor si ca noi cu totii suntem in pragul noului mileniu, al unei epoci de aur ... va fi cea mai crunta forma de dictatura cunoscuta de omenire. Poate ceva de genul romanului 1984 dupa Orwell ?
Este aproape o certitudine ca astfel de baze s-au contruit in Statele Unite si in alte parti ale emisferei nordice. Si daca se vorbeste de extraterestrii poate ca in aceste baze exista reprezentanta si dintre acestia, sau ca planul este partial sau total de origini straine.

In lumea in care traim, in care toate incep parca sa se intoarca cu susul in jos nimic nu mai este exclus, insa faptul ca se doreste o dominanta globala nu mai poate fi trecuta cu vederea nici de cei mai inocenti dintre noi si care mai cred in zana cea buna si in cei 7 pitici, sau de cei pragmatici care nu cred decat chestiuni de genul "2x2 fac 4". 


Mai cititi si:  
Planul Noii Ordini Mondiale merge inainte
Totalitopia
Seria manipulari – Controlul total asupra individului
DICTATURI MALTHUSIENE ? SCENARII DE CRIZA
Teoria Conspiratiei cu Jesse Ventura - Taberele FEMA/Statul Politienesc